Popa Tatu Blog

Despre repere, simboluri, moneda si un pic de religie

2011-12-17T04:36:00.000-08:00

Fara a fi obsesiv-compulsivi, cu totii avem diverse repere de care tinem cont, fie ele mentale sau reale; copil fiind, travesind cu troleibuzul orasul, numaram fie masini straine - extrem de rare in epoca - fie ventilatoare de geam de bucatarie, foarte populare pe-atunci. Alteori, la inceput de primavara, tineam sub observatie pe drumul spre scoala o tufa de forsitia - sau ploaie de soare - pindind-o de la primul mugure pina la prima floare. Tufa cu pricina exista si acum, supravietuind multor schimbari topografice intimplate de-atunci. Apoi, reperul -loterie: cind traversam Podul Grant in tramvai, vinam ca port-bonheur trecerea unui tren pe dedesubt. Daca vedeam trenul, ce-mi pusesem in minte urma sa se indeplineasca. Povestea era valabila si invers: cind treceam cu trenul pe sub pod, un tramvai trecind pe deasupra era premiul cel mare la loterie. Da, loterie: cu nimic mai diferita decit o partida de ruleta. Mergeam de citeva ori pe an la Cluj, de fiecare data cu trenul de noapte, si refuzam sa ma culc inainte de a trece muntii, asta cu toate ca nu era nimic de vazut pe fereastra. Obisnuinte, tabieturi, reflexe. Unele dintre ele insa mai cu tilc decit altele. De ceva vreme incoace ma uit la ceas nimerind aproape intotdeauna peste tot felul de ore ciudate, gen 11.11, 14.41 sau altele asemanatoare. Am un sentiment profund, la fel de profund ca o fundamentala de pedalier la orga sau un ison manastiresc, cum ca se pregateste ceva. Lucrurile vazute si nevazute se-aduna, se-ncoloneaza, freamata. Zborul stolurilor e diferit, are alta spirala. Vremea se schimba brusc si ciudat, apoi se schimba iara, intr-o stranie vraja. Nici macar oamenii nu mai sunt cum erau: felul lor s-a intensificat. Cine era cumsecade a devenit si mai cumsecade, iar cei nervosi si mai nervosi, fiindu-le din ce in ce mai dificil sa-si controleze furiile. Altfel spus, e un moment al datului aramei pe fata: unii se umplu de cocleala. Interesant simbol aceasta cocleala: un verde serpesc, un verde al tradarii, un verde ce repugna; totusi, privit cu atentie, se dovedeste a fi o nuanta interesanta de verde, care nu exista altundeva in natura, doar in aceasta forma minerala, de stranie logodna a aramei cu aerul si apa. Parintii fondatori ai Americii au ales aceasta culoare pentru nou-nascutul dolar, in speranta ca aceasta cocleala gretoasa va face minunea la care s-a lucrat de secole: sa faca banii antipatici, respingatori. Evident ca nu a mers. Poti face banii si din rahat de ciine; oamenii ii vor aduna cu aceeasi incrincenare. De vreo zece ani americanii au renuntat, in fine, la ciudata culoare, inlocuind-o cu un soi de gri soarece. Noi avem bani de plastic in culori pastel si un pic cam prea mari - precum cartea de identitate, greu de inghesuit in portofel. Si mai avem un lucru deosebit de ciudat: lipsa bancnotei de 20 de lei. Cupiura de 20, cunoscuta si ca pol, este cea mai folosita bancnota peste tot in lume, fie ca e vorba de dolar, euro, lira sterlina sau franc elvetian. Mai mult, e o bancnota foarte utila in combinatii: daca ai de platit 60 de lei si dai 100, primesti 4 de 10 lei, asta daca are sa-ti dea rest. Oriunde in lume ai primi rest 2 de 20. Cineva imi spunea ca pe vremea comunismului era si mai si, cu bancnota unica in univers de 25 de lei. Adica un pol si-un pic. Acuma e bine de stiut ca banii astia se fac nu doar cu tilc, ci cu maxim dichis. Nu lasi cele mai circulate reprezentari grafice ale unei natiuni la voia intimplarii. E suficient sa cauti pe net banii fiecarui popor in parte si sa compari. Unii aleg efigii de politicieni sau figuri istorice. Altii - personalitati reprezentative in varii domenii, cum este si cazul nostru. Culorile respecta clasicul cod, verdelui cald al bancnotei de 1 leu opunindu-se albastrul metalic al celei de 100. Evident, suntem singurii care au culori atit de clare; restul lumii merge pe nuante subtile. Am vazut reactia strainilor pipaind bani romanesti: nu le venea sa creada, nestiind daca sa aprecieze sau nu ciudatenia asta de bani plasticosi. Exista insa o intreaga teorie a implicatiei ocultului in simbolistica monedei. La americani se stie ca nu cumperi o piine fara sa folosesti insemne masonice, banii lor fiind parca mai degraba elemente de ritual decit moneda de zi cu zi a muncitorului de rind. La fel cu obeliscul egiptean - descopera capitalele care au un astfel de monument, fie original furaciune din Egipt fie modern, si-apoi conecteaza punctele. Revenind la parale, misterul lipsei lui 20 de lei este cu mult mai profund decit poate parea. Unii incearca de multa vreme sa substituie lui 1 - Dumnezeu, pe 2 - Masculin si Feminin, reprezentare adica a Omului ce i se opune Divinitatii. In lumea crestina occidentala religia e pe duca, in special in orasele mari care conteaza de fapt la numaratoare, retragindu-se in micile biserici de tara. La noi lucrurile stau altfel, Biserica fiind bine-mersi plina de enoriasi, chiar daca preponderent babe; insa la sarbatori mari bisericile sunt pline ochi de tineri, e bine de stiut. Si pina la urma nu biserica in sine e importanta in acest joc al mizelor, cit o viata spirituala permanenta a populatiei. Prin vest pe toti ii auzi cu budismul zen, preocupare de import de la o civilizatie de pe alta planeta, ca si cum te-ai converti la Na'vi. Evident ca crezutul in caii verzi ai altora pe peretii tai, din care in mod clar nu intelegi mai nimic, te va face pina la urma confuz. Iar confuzia spirituala este miza celor ce ne conduc. Wikka, Scientologie, nenumarate forme de neo-protestantism au aparut ca sa imprastie credinciosii in cele vinturi. Pentru oamenii simpli, sa zicem cam 80% din populatie, singura forma de viata spirituala este religia. Daca le-o iei, si astia cam la asta muncesc de vreo doua sute bune de ani, i-ai lasat goliti, lipsiti de singurul lucru autentic care ii putea umple. De citit nu citesc, de aflat afla numai de la televizor, si devin - in fine - masa de manevra pe care conducatorii acestei lumi o doresc cu atita ardoare. Asa ca, oricit de paradoxal ar parea, religia, mai exact Biserica ramine un ultim bastion in calea materialismului occidental. Noi romanii mai avem o sansa, de aia occidentul e calare pe noi ortodocsii cu tot armamentul din dotare: criza, saracie, neputinta. Grecia, Bulgaria, Romania si Serbia se afla, in diferite etape, sub atac. Astfel vor capata si rusii mult dorita hegemonie a lumii ortodoxe si toate se vor aseza in matca lor, si nu a noastra. Nu sunt si nu cred ca voi deveni vreodata un tip bisericos - nu e genul meu. Insa asta nu inseamna ca nu inteleg importanta Bisericii in acest puzzle. Si ce face onor BOR-ul? Cheltuie averi pe Catedrala lor oribila, constructie faraonica intr-un tarim al bisericilor mici dintotdeauna. Catedralele din Timisoara si Cluj si tot erau lipsite de intimitatea necesara rugaciunii: parca nu te simti intr-o biserica ci intr-o sala de concert. Avem un Patriarh poate prea ecumenic: as fi preferat unul de prin manastirile Moldovei decit acesta cu studiile lui la Paris cu tot. Asa ca - din pacate - cei care ar fi trebuit sa fie in fruntea apararii spiritului de pe-aici, au semnat de mult - contra cost, evident - armistitiile necesare unei predari cu arme si bagaje. Vor capata mult dorita Catedrala, care probabil va avea free wireless pentru credinciosii cu browser. Lucrurile se smintesc, si se vor mai sminti pina cind vor exploda de atita sminteala. Nu ne asteapta vremuri prea bune. Suntem in continuare la mina cancelariilor occidentale, si am devenit experti in dansuri de societate pe muzichia lor. Traim vremuri in care incepem sa ne aducem aminte de notiuni cum ar fi patriotismul. Din pacate, conducatorii nu vor putea face nimic in acest sens; iar Biserica, care nu ar fi avut nimic de pierdut, sta cocotata pe jilturile propriei coruptii. Religia este considerata de multa vreme ca o piedica in calea modernizarii. Industriasii devenisera ofuscati ca trebuie sa ofere atitea zile libere muncitorilor din cauza unor enervante sarbatori crestine. Posturile erau dezavuate pentru ca scadea productia de carne. Si tot asa. In comunism, in ciuda persecutiilor de tot felul, Biserica a supravietuit mai uscata, mai curata. In capitalismul occidental insa, s-a predat. Tipii astia nu mai au mult pina la a-si realiza scopul. E chestie de citiva ani. Abia atunci vom vedea unde am ajuns si ce se mai poate face, daca se mai poate face ceva. Islamul creste si se extinde pe masura. Pe ei nimeni nu i-a putut indeparta de ale lor - e drept, religia lor este extrem de restrictiva, bazata indeosebi pe frica de Allah, frica pe bune, nu ca "frica" noastra de Dumnezeu, notiune relativa si interpretabila. Iar noi, cu Iisus al nostru cel bun si cald, cumsecade, iubitor si atoate iertator, adica noi ce ne procopsiram cu cel mai frumos simbol din toata istoria religiilor, ne doare fix in baschetzi. Asta pentru ca nimeni nu ne pune, din patru-n patru ore sa scoatem covorasul si sa ne rugam, pe strada, in avion sau la plaja. Spuneam la inceput ca se pregateste ceva, o simt in aer si in pamint, in apa si in fumul de tigara. Nu pot sti ce anume, precum nici cind sau cum; insa pot spune cu siguranta ca in cursul vietilor noastre de muritori vom sti. Vom fi primii care nu vom fi nevoiti sa murim pentru a afla raspunsuri. Pina atunci, un Craciun fericit tuturor.

Despre mecanica gindurilor

2011-12-07T03:34:00.000-08:00

Uneori apar ca de niciunde ginduri care par a nu ne apartine. Aceste ginduri obisnuiesc sa devina insistente pina intr-acolo unde incepem sa credem ca le-am generat chiar noi. Multe dintre ele au o componenta semnificativa de paranoia, sau doar de genul "sa vezi ca l-am suparat pe X, oare ce-o sa ma fac?" - urmind apoi a afla ca X n-avea nici o treaba, darmite vreo suparare. Eu am ajuns sa am convingerea ca astfel de ginduri ne sunt plantate, in speranta ca vor germina, creste, maturiza si transforma in actiuni absolut ridicole. Dupa mine, aceasta este una din formele de manifestare a elementului viclean. Nu rau, ci viclean. Rolul lui Lucifer este acela de a-ti intuneca mintile, de a te face sa nu mai intelegi, de a te duce inspre o confuzie mentala atit de puternica incit va genera o zdravana confuzie emotionala, care e cu mult mai grava. Exista oameni al caror singe fierbe cu usurinta. Ei apartin genului coleric, si permit cu prea mare dare de mina dezvoltarea gindurilor rele, cum ar fi cele de invidie sau gelozie. De la primul teaser si pina la punctul de fierbere nu trece prea mult. Alcoolul ajuta. Iar cind aburii se risipesc auzi de la ei un "nu stiu ce m-a apucat". Asta pentru ca da, nu era gindul lor, precum si da, era un gind din familia celor care ii excita in mod obisnuit. Spre deosebire de cei violenti, cei care stau si rumega nu s-ar exterioriza pentru nimic in lume. Pastreaza gindurile vii, jucindu-se in permanenta cu ele, si trec la actiune dupa mult timp, atunci cind te astepti mai putin. Cei intelepti elimina cu lejeritate exoflele - exoflele la jocul de bridge sunt cartile mici, de la 2 la 9 - si pastreaza doar gindurile care merita cu adevarat pastrate. Poate cea mai greu de obtinut dintre calitatile mentale este judecata. Ea implica dreptate, impartialitate (greu de tot cu asta), experienta de viata, precum si lipsa de idei preconcepute. Ma antrenez inspre asta, si pierd cele mai multe puncte la obiectivitate. Spre exemplu, nu pot sa-mi scot din cap faptul ca cineva m-a calcat pe coada si deci ma oftica. E aberant, e josnic, insa real. Nu imi e rusine, ca nu sunt nici sfint si nici vreun guru, insa caut sa mai umblu la acordul fin.

O alta categorie de ginduri, extrem de interesanta, este cea a gindurilor recurente aspirationale, in forma de fantezii. E ca si cum te-ai gindi in mod repetat ca ti se decerneaza Premiul Pulitzer, nu conteaza pentru ce. Sau ca te ia Iisus mina Sa dreapta. Sau ca iei medalie de aur la Olimpiada, categoria sarituri sincron la trambulina. Fiecare din noi avem din astea, unii mai simple - gen bani si case, altii din ce in ce mai complicate: un amic de-al meu visa la Premiul Goncourt, si nici macar nu scria in franceza. Cu totii ne dorim o recunoastere cit mai inalta a competentelor noastre; in timp ce Cartarescu jinduie la Nobel, Mungiu si-a luat Palme D'Or-ul, asa ca cine stie la ce o mai visa acum. Imi ziceam ca daca vreodata voi lua Oscarul pentru muzica de film, in secunda doi m-as lasa de meserie, considerind ca am ajuns la un maximum posibil. Apoi, relaxat, m-as apuca de pictura cu naturi moarte, din alea cu mere, vaza si-un ibric.

O categorie subtila sunt gindurile meditative. Se deplaseaza aproape imperceptibil, precum curge Dunarea uneori. Necesita un pic de curatenie prin cap, pentru a se lafai din ce in ce mai comfortabil. Sunt ginduri a caror intensitate si profunzime cresc pe masura ce le permiti sa creasca. E drept - nu e usor sa te rupi de ce se intimpla in jur, pentru a-i permite gindului libertate; insa rezultatul este spectaculos. Te umple, folosind parca sistemul vascular, pentru ca-i simti inaintarea prin fiecare vas de singe. Scopul nostru primordial este acordarea cu fecventa vibratiei universale; in timp ce unii se chinuie sa o obtina, altii o au nativ. Iar cei din urma sunt vinovati de a avea talent - majoritatea, sau har - o mina de oameni. Otodocsii au inteles asta mai subtil decit catolicii: de unde aparitia sub cintul melodic ortodox a isonului, inspre armonizare in momente cheie. Adica un ceva la care, in momente bine alese, esti obligat sa te raportezi. Asa functioneaza si raportarea la vibratia universala. E acolo, si din cind in cind trebuie sa i te oferi.

Cele mai perfide ginduri sunt cele paranoice, pentru ca la un anumit moment pot deveni psihoza. In crizele mele de manie, cind imi pierdeam simtul realitatii si bateam cimpii cu mare daruire, veneau si zilele paranoiei. Nu exista boala mai crunta decit paranoia, pentru ca te acapareaza complet; orice tentativa de a o contracara provoaca valuri si mai puternice, carora nu poti omeneste sa le tii piept. Nu mai poti deslusi binele de rau. Ai convingerea ca toata lumea e cu ochii pe tine, avind intentia sa ti-o coaca. Cercul celor mai apropriati scot la iveala intentii diabolice, si tu nu stii unde sa te mai ascunzi. Toate acestea sunt la nivel de pihoza, iei doctorii si-ti trece. Insa doar un pic sub, si traiesti o viata intreaga uitindu-te pe vizor dupa agenti CIA, fara sa fi facut cunostiinta daca nu cu un psihiatru, macar cu un psiholog. Paranoia, spre comparatie cu evolutia lenta a medidatiei, e un torent navalnic ce te umple in citeva cuvinte. Categoric singura cale de a scapa de ea este tratamentul medicamentos. Sau, zic unii, trecerea timpului. Asa cum o parte din oameni au tendinta de a fi mai degraba increzatori, alta parte, semnificativa as zice, sunt neincrezatori si deci greu de intrat pe sub a lor piele. Lipsa cronica de incredere este debutul drumului spre psihoza.

Cea mai complicata treaba este sa incerci a zagazui noianul de ginduri care ti se involbureaza in minte. Primul lucru este eliminarea din start a celor "rele" sau "contraproductive", in circumstanta in care se pot dovedi a fi nefondate. Daca se constata existenta unui simbure de adevar, eliminarea lor ar putea fi o greseala. Poti incepe prin a inaugura in cap un sens giratoriu. Acesta reprezinta cea mai simpla si eficienta metoda de organizare a traficului. Daca pui semafoare, vor incurca unii culorile si iese carambol. Daca trasezi zebre, ele se scoala si o iau la goneta, ca deh, in gind merge orice. In cerc, in inversul acelor de ceasornic simbolizand atemporalitatea, fluid precum efectul Coriolis, fiecare intra si iese la momentul potrivit, reducind suficient viteza pentru a fi scanat si indosariat. Daca un gind rau cauta sa suga mai multa energie decit ii este destinata, va fi oprit, amendat, si - la nevoie - deposedat de permis. Daca un gind se dovedeste a fi benefic, va fi blocat in sensul giratoriu, dind ture dupa ture, pina cind isi va fi terminat eliberarea de energie pozitiva, moment in care i se va indica iesirea potrivita. Gindurile frumoase, pozitive, care ne hranesc si ne bucura sufletul, trebuie menajate, pentru ca sunt in mod categoric fragile; asa ca este imperativ sa ne agatam de ele, insa cu delicatete. Ne vor face timpul mai blind, mai linistit. Gindurile rele trebuie indepartate de la sursa de energie, tinute in friu, nu cu fermitate ci mai degraba cu blindete. Incredibil cite chestii pe lumea asta raspund la blindete. E loc pe lumea asta pentru tot si toate. Mixajul insa face diferenta. Cite o plaja de frecvente pentru fiecare - astfel nu se vor incaleca, sunind neplacut. Basul si toba mare, desi apropiate in zona grava, sunt separate prin alocare de frecvente; astfel se vor auzi clar, fiecare in parte, rotund si cald. Gindurile noastre sunt ceea ce ne face diferiti, pe de o parte; pe cealalta - emotiile. Legatura profunda intre ginduri si emotii constituie o alta incercare pentru fiecare dintre noi. Nici unele nu trebuie sa acapareze daunind alteia. E aceeasi poveste fara de sfirsit a echilibrului, a organizarii, a gestionarii si a punerii laolalta. Orice se poate obtine prin dorinta, pricepere, exercitiu si un pic de tenacitate. Chiar si dragostea.

Despre religie

2011-11-08T06:17:00.000-08:00

Drumul spre Divinitate este placat cu Carti. Multe. Groase. In toate limbile. Cu toate fonturile si vignetele. Carti care isi aroga adevarul absolut, unic si de necontestat. Toata viata mea m-am intrebat ce cauta Cartea intre mine si Dumnezeul meu. Dumnezeul meu vorbeste romaneste. Legatura dintre El si Yahve e vaga. La fel de vaga precum legatura Sa cu Allah. Yahve si Allah sunt Dumnezei ai Cartii. Dumnezeul meu este al Inimii. Pentru ca foarte tirziu am realizat ca atunci cind spun Dumnezeu gindesc Iisus Christos. Am inteles ca Dumnezeul Vechiului Testament a ramas acolo, in pustia lui, cu poporul Sau. Dumnezeul meu nu mi-arata mai intii infernul, ci iertarea. Dumnezeul meu este orice numai razbunator nu; rolul Sau este sa ma ajute sa repar ce-am gresit mai degraba decit sa arunce cu fulgere dupa mine. Am citit lucruri incredibile care spuneau ca Iisus este cea mai reusita inventie a marketingului epocii. Ca toata povestea cu iubirea, toleranta si celalalt obraz aveau rolul de a reduce popoare intregi la statutul de oi blajine, lipsite de aparare, numai bune de manevrat cu usurinta. Hai sa admitem prin absurd ca asa ceva ar fi posibil, si ca Iisus ar fi fost inventat de romani. Viteza cu care crestinismul s-a imprastiat e o dovada clara a faptului ca fie romanii aveau un copywriter de geniu, fie ca, mai degraba, povestea le-a scapat de sub control. Sa analizam: un personaj providential, la granita dintre masculin si feminin, cum se vede in majoritatea reprezentarilor iconografice, imbracat in alb sau culori deschise, pure, care emana caldura sufleteasca, insa si suferinta. Un barbat calm, rabdator si sigur pe el. Propun prietenilor mei creativi din agentii sa-si puna problema crearii unei noi religii. Cum te pozitionezi? Ce simboluri alegi? Pe ce studii de piata te-ai baza? Compara produsul asta cu samponul cel de toate zilele de munca si vezi ca o sa-ti dea cu virgula. Daca s-ar dovedi crearea crestinismului in eprubeta, s-ar pune imediat problema crearii de catre om a tuturor religiilor de vreodata, si, ca piesele de domino, s-ar duce toate la vale definitiv si irevocabil. Atunci ii vom ridica lui Darwin statuie pe Dealul Mitropoliei, flancat de Marx si Dawkins. Si tot atunci, conform programului, vine Antichristul.
Caruia i se mai spune si surpriza ateului.

Bine, insa multa lume considera religia anacronica. Nu se mai regasesc in Biserici vetuste si afumate, conduse de preoti materialisti, pusi pe capatuiala. Din tinara generatie mai gasesti in biserici mai degraba fete decit baieti. Duminica la liturghie vin batrinii. Suntem patronati de Sfinti despre care nu stim mare lucru. Cit despre Biblie, mai nimeni n-o mai deschide, darmite s-o si rasfoiasca. Totusi, plecind cindva din pozitia de agnostic, am aflat lucruri interesante, atit prin comparatie cit si prin experienta proprie. Spre exemplu, crestinismul este considerat o religie monoteista, si totusi se bazeaza pe o Sfanta Treime si vreo 40000 de sfinti si sfinte de diverse ranguri. Patruzeci de mii?!? Intotdeauna m-am intrebat cum e cu beatificarea. Daca Biserica poate unge un Rege - si sunt absolut de acord ca are instrumentele necesare pentru asta - cum poate hotari ca cineva, un muritor, devine Sfint? Extrapolind, Sfintii au rang de semizei sau chiar de zei sau si una si alta? Am aflat, fara indoiala, ca a te ruga la Sfintul tau protector ajuta. Repara. In mod categoric miraculos. Sfintul meu are ca simbol crucea rasturnata, considerata de unii ca find semnul Antichristului, motiv pentru care arunca anatema pe catolici. Dupa previziunile de la 1100 ale calugarului irlandez Malachy, care s-a trezit noaptea brusc si a inceput sa scrie lista cu Papii ce vor veni, dupa Ratzinger va mai fi un ultim Papa, Petrus Romanus, sub care cele sapte coline se vor prabusi, ingropind Roma pentru totdeauna, ceea ce ar fi mare pacat, acest oras fiind mai mult decit minunat. Nu ma indoiesc ca urmatoarele decenii vor aduce modificari mai mult decit semnificative lumii in care traim. Daca nu ne scuturam pentru a ne veni mintea la cap, se va duce totul naibii in foc de artificii. Pentru un agnostic intelept, Tainele Bisericii sunt recunoscute ca avind mare putere. Pe bune, sa nu va imaginati ca preotii n-ar sti ce fac. In ce ordine. Cu ce obiecte. Cu ce simboluri, la ce ora, in ce zi.
Eu sunt jumatate crestin, jumatate pagin, dat fiind ca am fost botezat nu in biserica ci acasa. Astfel imi permit sa stau cu un picior intr-o lume si cu celalalt in alta - Petru al marginii. Cum spuneam, ritualurile crestine sunt vraji extrem de puternice, tocmai pentru faptul ca s-au perfectionat neintrerupt timp de aproape doua mii de ani. Romanii se scandalizeaza ca se construiesc prea multe biserici si prea putine scoli. Pai sa faca bine sa stringa bani pentru scoli. Pe mine ma bucura sa vad biserici noi, chiar daca din pacate unele sunt kitch-oase. Arhitectura sacra spune atit de multe aceluia care are cheile decriptarii codurilor. Marile catedrale gotice ale occidentului s-au ridicat toate intr-o singura suta de ani, aratind ca nimic de pina atunci. Si sunt citeva sute; te intrebi astfel de unde Doamne Iarta-ma au gasit mesteri pentru toate, care sa stie treaba cu ogiva de niciunde? Multe mistere se intimpla in bisericile crestine, mai cu seama in cele trei care au pastrat Sacrul in altar: Catolicii, Ortodocsii si Anglicanii. La nemti si austrieci platesti impozit suplimentar daca esti credincios, asa ca mai nimeni nu declara apartenenta la vreo religie. Insa nici nu merg la biserica "pe ascuns". Renunta. La catolici bate literalmente vintul prin biserici, de multe ori nu se mai tin slujbe din lipsa de enoriasi. La noi, preotul tine liturghia si cu biserica goala. Insa nu este cazul. Dintre ortodocsi stam se pare cel mai bine la capitolul cvorum.

In zilele astea majoritatea oamenilor se scutura de atita criza. Devin mai atenti ce fac cu banii lor. Consumerismul s-a mai potolit, lumea e mai chibzuita, a inteles ca lucrurile nu pot fi un scop in viata pentru totdeauna. Romanii se insoara si la biserica in procent de 95%, copiii sunt botezati in uluitorul procent de 100%. Probabil ca si la ingropaciune se desfasoara lucrurile mai degraba cu popa decit fara. Toate aceste Mari Taine sunt de imens ajutor, operind la nivel energetic cu chemarea prin incantatie a Divinitatii. Iar toate trei contin un amanunt, poate simplu, insa extrem de important: ungerea cu Sfint Mir. Prin asta se considera deschise canalele necesare fiecarei Taine in parte. Este o insemnare rituala profunda si definitiva. Si credeti-ma, e mult mai bine sa ai cui sa te rogi decit sa n-ai. Ateii pot sa-i ceara indurare lui Dawkins. Insa numai daca au numarul lui de telefon sau adresa de mail. Cu totii avem ingeri pazitori, cu totii avem ajutor, mult mai mult ajutor decit ne dam seama. Imi place uneori sa intru in cele doua biserici din vecini: Catedrala Catolica Sf.Iosif si Biserica ortodoxa Popa Tatu. Ziua, cind nu e mai nimeni, sunt locuri linistite, numai bune de stat si adunat mintile laolalta. La primii se intimpla uneori sa prinzi o repetitie de orga, ceea ce e tare frumos.

Religia e o treaba de optiune; credinta insa e o chestie personala, intima si profunda. E suficient sa crezi intr-un bine universal, absolut. N-as putea fi un enorias model, nu merg duminica la slujba, insa credinta mea imi apartine, fiindu-mi de mare folos in a ma raporta la universul din care m-am ivit. Viata spirituala nu inseamna cite carti citesti sau la cite spectacole si concerte mergi. Aia-i viata culturala. Viata spirituala inseamna la ce te raportezi cu sufletul tau. Daca nu faci nimic pentru el, e ca si cum nu i-ai oferi cele elementare: apa, aer, piine. Si nimic nu-ti atinge sufletul mai tare decit dorinta de a afla mai multe despre tine insuti, dorinta de a fi mai bun si mai rabdator, mai calm si mai cald. Astfel crestem in fiecare zi, si putem ajunge sa devenim ceva aparte cindva. Ceva ce e suficient sa stim doar noi. Ceva atit de profund incit ne apartine in exclusivitate, si, uneori, ne poate aduce un zimbet in coltul buzelor. Iar noi, daca am inteles cum stau lucrurile, vom da mai departe copiilor nostri.

Despre simturi

2011-10-23T04:42:00.001-07:00

Intreaga perceptie a lumii ce ne inconjoara presupune 5 simturi - vaz, auz, miros, gust si pipait. Cred ca astea sunt valabile pentru majoritatea mamiferelor. Aceste simturi sunt elementare, iar in baza lor s-a construit perceptia umana asupra universului. De mii de ani oamenii au cautat sa-si educe simturile, perfectionindu-le; au reusit astfel sa ajunga la progrese remarcabile - de la degustatori profesionisti la mirositori de parfumuri. Unele experimente au fost mai profunde: spre exemplu, incercarea diverselor mirodenii in perioada de post negru, cind - evident - impactul a fost cu totul aparte. Nu stiu sa existe pipaitori de profesie, insa oameni cu sensibilitate deosebita a auzului sunt. In concluzie, in zona senzoriala s-au facut atitea experimente cite au fost posibile.

Inca din antichitate se vorbea, in diverse forme, de al saselea simt. Acesta se pare ca este in strinsa legatura cu glanda pineala, aflata ceva mai sus de ceafa. Numita perceptie extrasenzoriala, abilitatea de a percepe lucruri nevazute, sau mai bine zis ne-simtibile este studiata de multa vreme de specialisti. Chiar si eu, in studentie, mi-am exersat impreuna cu un psiholog militar abilitatea de a-mi modifica cu pina la 3 grade temperatura corpului, pe baza de concentrare - prin meditatie. Omul de demult avea un al treilea ochi, aflat in frunte, care era principala cale de a percepe lumea din jur, o lume a spiritului, a esentei, a lucrurilor cu adevarat importante. In timp, acest ochi s-a inchis, pentru ca oamenii isi pierdusera interesul pentru lumea primordiala, cea nevazuta, asta pentru ca lumea materiala incepea sa devina din ce in ce mai seducatoare. Lupta dintre spirit si materie se acutizeaza - in zilele noastre ghiuleaua inlantuita de picior a atasamentelor materiale a ajuns aproape la paroxism. Totul se masoara in bani si posesii, iar viata spirituala e pe cale de disparitie. Exista destui care isi cauta o spiritualitate; insa multi dintre ei apeleaza la metode exotice, care nu sunt facute pentru noi, data fiind diferenta imensa dintre culturi si oameni. Yoga se prezinta occidentalului cu raspunsuri clare si adinci, exprimate seducator, astfel incit obtii iluminarea fara sa o fi cautat; iar cautarea profunda este cheia devenirii, si nu primitul mura-n gura. Nimeni nu zice sa nu te uiti in curtea vecinului, insa de-aici pina a-i prelua integral filosofia de viata e cale lunga. Fiecare e legat de energiile pamintului care l-a nascut. Separarea de acesta te impiedica sa obtii aceasta energie spirituala vitala, si acest lucru te sleieste de puteri, transformindu-te intr-un om deprimat, frustrat, apasat, nefericit. Nu degeaba i se spune dezradacinare. Lumea spiritului nu a disparut, ea se afla aici dintotdeauna. Noi nu o mai percepem pentru ca nu ne mai intereseaza.

Puterea magiilor de tot felul este aceeasi, traim printre vraji extrem de eficiente, poate cele mai des intilnite fiind cele de ocultare, care ascund lucuri. Ne luam de inchizitie pentru ca ardea "vrajitoare" pe rug, fiind convinsi ca nu exista vrajitorie. Exista, insa trebuie sa stii unde sa te uiti. Atunci cind mergi pe munte si te hotarasti brusc sa schimbi cararea, fara sa-ti pui problema de ce faci asta, tocmai ai intilnit o vraja de ocultare. Este mai eficienta decit paza militara severa. Zilele astea tehnologia se imbina cu magia in cele mai subtile forme, "sucind mintile" a milioane de oameni. Televizorul. Comunicarea. Marketingul la nivel inalt. Suna aberant, chiar absurd, insa - pe bune - sa fi disparut taine atit de mari, care se transmit prin initiere din generatie in generatie? Evident ca nu. Vremurile cind biserica se opunea au apus. Traim intr-o lume a marilor secrete, tainuite de mii de ani. Aceste secrete reprezinta cea mai mare valoare de patrimoniu a lumii in care traim. Mai mare decit tot petrolul sau tot aurul. Evident, liderii lumii stiu cu mult mai multe decit par, si cu mult mai putine decit li s-ar permite. Puterea e ascunsa, si nu in grupul Bilderberg sau la masoni. Mult mai adinc, mult mai complex si infinit mai periculos.

Astfel, deschiderea ochiului este un quest care ne apartine. Nu e usor, insa rezultatele sunt uluitoare, inca de la primele momente, pentru ca incepem sa vedem lucruri care nu exista. Este bulversant, iti cutremura adinc lumea pe care o stiai, insa incepi sa intelegi notiunea unei a patra dimensiuni. Dimensiunea nevazutului, a lucrurilor care oficial nu exista, o lume care nu are nici o legatura cu stiintele exacte. O lume unde cifrele se imprastie sau se pliaza, unde biologia si anatomia isi pierd sensul, unde chimia si mai ales fizica devin un curs de clasa I primara. A patra dimensiune apartine celui de-al treilea ochi. Marile adevaruri se adreseaza inimii si nu ratiunii. Cele mai depline intelesuri le simti in cosul pieptului, si nu le intelegi intre urechi. A simti, a educa intuitia, a slefui empatia, da - astea sunt lucruri pe care le dezvolti. Ratiunea trebuie lasata la urma, pentru a trage necesare concluzii, si nu pentru a fi un stresant filtru care sa te biziie permanent. "Crede si nu cerceta" exact asta inseamna - inchide ochii, goleste-ti mintea si lasa-te in grija unei vibratii care creste, devenind mult mai profunda, pina iti arata cum sa-ti armonizezi la unisoane, octave si o cvinta toata fiinta. Nu ma refer aici la religie, desi puterea rugaciunii este uluitoare; credinta intr-un bine universal, intr-o energie pulsatorie, apartine intr-o forma sau alta oricui. Pulsatia inimii devine acompaniata ritmic de pulsatia universala, proprie fiecarui element al universului. Abia atunci vei afla cine esti.

E dificil sa ajungi la eliberarea de poveri de tot felul. Suntem plini de balast, il caram dupa noi din loc in loc, si il apreciem, considerind ca reprezinta parte din ceea ce suntem de fapt. Idiosincrazii, idei preconcepute, furii nerezolvate si frustrari diverse par a ne compune. Insa oare ne definesc? Cine suntem de fapt si care-i schema? De cele mai multe ori ne consideram multumiti de ce am devenit, generind o mindrie tantosa, ieftina si categoric contraproductiva. O lume strimta insa comoda poate fi de preferat uneia largi insa alunecoase. Daca te-ai trezi brusc si ai realiza ca toata viata ta ai fost un bou incapatinat, probabil ca nu ti-ar pica prea bine. Asa ca toate cu rostul lor - nici spiritualitatea asta nu e pentru toti. Muncitorul cu lopata nu ar mai presta daca ar incepe sa-l bintuie filosofii. Pe de alta parte, cu cit esti mai complex cu atit devii mai vulnerabil, riscind sa sfirsesti intr-o galeata de confuzie deplina, invirtindu-te intr-un virtej fara fund. Bunul Dumnezeu a lasat lumea asta echilibrata, principiul piramidei aratind acest lucru, Baza, cea mai ampla sectiune, spijina mijlocul - care la rindul sau tine in palme virful. Asa sunt lucrurile si nu se vor schimba niciodata. Comunistii au cautat sa unifice baza cu mijlocul, pastrindu-si virful. N-a mers. Pentru a functiona corespunzator, trebuie sa gasesti un echilibru intre spiritual si material; au fost unii care s-au aplecat prea tare spre spirit, uitind de material. De ceilalti, adica cei care nu au treaba cu spiritul, e plina lumea. Omul trebuie sa lucreze precum grebla: aduna tot, oricit de greu ar fi, si uneori se opreste ca sa aleaga. Avem datoria de a cauta si mai ales de a gasi. Viata e scurta, trebuie sa ne bucuram la maxim de cele lumesti, ca doara nu suntem calugari. Insa trebuie sa le cautam si pe cele spirituale, fiind ca doar acolo se gaseste marele raspuns: care ne este menirea?

Despre lene, gindire libera si plutire

2011-10-13T03:53:00.000-07:00

Toata copilaria mea am fost asaltat din toate directiile cu sfaturi solemne referitoare la problematica lenei. Erau puncte de vedere din cele mai diverse, de la amenintatorul religios la dojenitorul de matusa, de la implacabilul patern la indemnurile comuniste. Una peste alta, lenea era principalul dusman al evolutiei unui om corect, cu frica lui Dumnezeu, care-si respecta parintii si se-nscrie-n UTC. Acuma au trecut ceva ani, ne mutaram din Jurasic in care o fi fost dupa el, si lucrurile s-au dovedit a fi mult mai nuantate. Dupa ce incepi sa citesti ceva mai mult si mai variat, afli ca lenea nu e acelasi lucru cu comoditatea, apoi afli ca depresia nu e lene ci boala, iar atit lenea cit si comoditatea nu sunt neaparat acelasi lucru cu tihna, talcul si taclaua, de le zic eu cei 3T. Desigur, sunt un om comod - niciodata nu mi-a placut sportul, nu toata lumea e facuta sa alerge in disperare. Ni se spune ca oamenii primordiali erau atleti, vinatori, nu sedentari. La pariu ca doar o parte din ei? Altii pescuiau. Fumind cinepa cretacica, evident. Fiecare dintre noi are un reper in lumea materiala de un fel sau altul. Al meu e canapeaua. Inconjurat de marile placeri, tutunul si cafeaua, si de uneltele necesare comunicarii, laptopul si iPhone-le din dotare, viata imi este pe potriva, si - cel putin deocamdata - se supune regulilor mele. Am inteles ca reprezint dusmanul tuturor orinduirilor: tipul care are timp. Bine, nu e suficient sa ai timp - daca-l petreci umfind ratingul la OTV, esti in carti, nu incurci pe nimeni. Esential este sa nu cumva sa gindesti. Ginditul liber este extrem de periculos, si pina la urma nu ginditul in sine, cit abilitatea de a face analiza si sinteza. Daca esti capabil sa tragi propriile concluzii in loc sa le preiei pe ale altcuiva, e jale mare. Devii dusmanul orinduirii si va veni ziua in care o sa-ti taie netul. Pina atunci insa, este important sa-ti transformi lenea in comoditate constructiva: acumularea de informatii este vitala, intr-o lume a contradictiilor. Cind scapa pe net un adevar, apar instantaneu trei-patru informatii asemanatoare, insa suficient de diferite ca sa nu mai stii ce sa crezi. Iar pentru a cintari lucrurile e nevoie de timp. Cu cit mai putin timp liber, cu atita mai putina vreme de conteplat, de masurat, de tras concluzii. Regimul meu sedentar de viata, asezonat cu fumatul in exces, ar trebui sa-mi dea de gindit. Ei bine, chiar o face. Insa renuntarea la lucrurile care-ti fac viata sa merite traita e absolut pacatoasa. La ce bun sa traiesti o batrinete lunga si artritica, daca ai renuntat pentru asta la ce-ti place? E complet aiurea. Esti amenintat din toate directiile cu cancere, cu infarcturi si comotii cerebrale. Mi se filfiie, zau. De ceva tot trebuie sa mori. Un amic doctor de plamini imi zicea ca din 5 cazuri de cancer de plamini din salon, numai unul era fumator. Nu mai e nici batrina tigara dusmanul d'antan. Ce poate fi mai placut decit sa sorbi din cafeaua fierbinte, sa tragi cu nesat din tigara si sa privesti pe fereastra spre copacii cu frunze ingalbenite...Sa pleci apoi la o plimbare inceata sub soarele blind de octombrie - doar nu mai e mult pina la morbidul noiembrie, luna descompunerii si a putrefactiei, unde nu mai e nici toamna aramie, si nici iarna alba, ci doar un etern cenusiu imbibat in noroi mustind de frunze moarte. Noiembrie se opune lunii mai, poate cea mai seducatoare luna de vreodata, unde zboara polen si puf, o luna care vrea sa te fecundeze cu de-a sila, ametindu-te pina la greata cu mirosuri atit de variate incit iti vine sa-ti iei cimpii. Asa ca se aseaza: luna mai egal viata cu tot dinadinsul, noiembrie egal moarte prin toti porii. Mai este extrovertire, noiembrie introvertire, luna mai se expandeaza umflindu-te, iar noiembrie te suge de energie, lipindu-te de pamintul jilav. Dupa ce strabati strazile cu case vechi, unele cochete, altele triste, te asezi in fotoliul comod al unei cafenele si te odihnesti un pic in compania unui ceai fierbinte. Apoi te indrepti cu pasi tihniti inspre casa, unde te-asteapta o carte cu coltul foii indoit acolo unde ai ramas. Pui un disc cu muzica potrivita starii in care te afli, reglezi volumul sa fie nici prea tare dar nici prea incet, si inchizi un pic ochii, abandonindu-te in voia sunetelor. Cu putin noroc telefonul nu va suna, astfel timpul devenind fluid, amestecindu-se cu miscarea norilor si zborul lin al pasarilor. Te desprinzi atunci de tot ce e lumesc, alunecind in transa visarii de pe urma, cea constienta, si iti pierzi incet consistenta, greutatea, gravitatia nemaiajungindu-te. Devii una cu norii si cu stelele nevazute, una cu pasarile si copacii, cu spiritele si fumurile, lasind povara existentei in materie la o parte.

Despre axe

2011-09-21T06:51:00.000-07:00

Din antichitate s-a constatat ca omul se imparte in doua emisfere distincte - cea dreapta a ratiunii, sau partea masculina, si cea stinga a inimii, sau intuitiei, sau partea feminina. Stinga este calda, blinda, mai moale; dreapta este mai rece, calculata, ferma. Stinga sugereaza, dreapta decide. Prin tehnici simple de relaxare oricine poate ajunge sa simta departajarea dintre cele doua jumatati care vibreaza la frecvente diferite. Inca de la Renastere incoace, oamenii de arta au fost deosebit de interesati de aceste idei filosofice. O suma de picturi celebre sugereaza discret diferentele de mai sus, poate cea mai cunoscuta fiind Mona Lisa a lui Da Vinci. Portretele de regi ii prezinta cu sceptrul sau sabia in dreapta, si relicvariul in stinga. Majoritatea lucrarilor postrenascentiste tin cont de axa stinga/dreapta in mod mai subtil sau mai direct. De departe cea mai clara reprezentare este Icoana lui Iisus Christos de la Muntele Sinai (secolul 6 d.Ch.) - ochii Mantuitorului spun totul.

Stinga este iubire neconditionata. Dreapta este constiinta curata. Amindoua sunt jumatatile Dumnezeirii. Stinga este dulce - pe cit de dulce poate fi iubirea. Dreapta este amar, pentru ca daca ridici sabia fara amaraciune inseamna ca o faci cu singe rece. De la inima din stinga si inima simbolica a amarului din dreapta se aduna mai sus de cosul pieptului doua linii ascendente intr-un punct esential: compasiunea. Aceasta este rezultata din doua componente: iubire totala - din stinga, si intelegere deplina - din dreapta. Diferenta dintre compasiune si mila este iubirea. In Crucea scurta, Numele Fiului se aseaza pe cosul pieptului, in cea lunga - pe buric. In cosul pieptului - chakra plexului solar Manipura la hindusi - se afla punctul de convergenta al axelor vertical - frunte (ratiune) abdomen (simtire si creatie) si orizontala stinga - dreapta a inimilor. Pentru Crucea scurta, punctul de convergenta si echilibru este compasiunea - chakra Anhata, a inimii. Lasind la o parte semnificatia crestina a simbolului Sfintei Cruci, impartirea pe axe geografice NS/EV acopera punctele energetice esentiale ale fintei spirituale umane. Un exercitiu necesar propune relaxarea deplina in scopul armonizarii celor patru frecvente distincte. Nu e usor; insa rezultatul este uluitor. Dupa vechile taine alchimice, burta este un atanor, adica un cuptor simbolic unde se petrec arderi complexe. La femei atanorul este uterul, unde se "coace" cea mai minunata forma de creatie: viata. Se spune ca framintarile mamei din timpul sarcinii se regasesc in prunc precum aluatul framintat in piine. Barbatilor le este daruita creatia simbolica, abstracta, framintata la rindu-i in burtile uneori balonate din nimic. Budha, in ultima parte a vietii, devenise obsedat de puterea burtii sale de a crea energii universale; a testat mii de condimente diverse, in combinatii dozate meticulos. Din pacate, lasind la o parte contactul cu lumea reala, paminteana, a murit de ocluzie intestinala. De aceea exista contrastul dintre imaginea tinarului Sidartha, suplu si chipes, si Budha, un nene burtos si ras in cap. Separarea dintre jumatatea superioara - a spiritului, si cea inferioara - a materiei, se face "la curea". La femei pe talie, la barbati la briu, sub burta. Tot ce este lumesc apartine jumatatii inferioare, asa cum pe fiecare picior in parte ducem poveri ale neamului nostru; piciorul sting parte feminina si dreptul masculina. Un exemplu de o simbolistica profunda a separarii sus/jos este rastignirea. Bratele sunt fortate in pozitia "deschis" cu piroane plasate intre oase, ceea ce provoca o durere suportabila; picioarele suprapuse in pozitia "inchis", pironite prin os, generau o durere cumplita, de nesuportat. Astfel se obtine ceea ce se cheama "Agonie si Extaz". Inchis violent catre lumea materiala, deschis la maximum catre lumea spirituala. Acelasi tip de impartire sus/jos sa regaseste si la orase. Dimbovita separa capitala in Bucur - la nord si Esti - la sud. Exceptind imediata apropiere de ambele parti ale riului, chestiile interesante din Bucuresti se afla mai degraba la nord de girla decit la sud. In sud se afla insa cele mai reprezentative lacase de cult ortodox, in frunte cu Patriarhia. Plaminii orasului, parcurile, sunt majoritatea in nord. Vechile practici masonice -in timpurile cind masoneria insemna o breasla de constructori pastratori de taine - tineau cont de toate aceste lucruri cu strictete. Nimic nu era lasat la voia intimplarii. Si nu e vorba aici de traznai de import precum feng-shui (fie la ei acolo), ci de taine stravechi de arhitectura si constructii ce isi au originea in Egiptul antic, si s-au dezvoltat odata cu marile civilizatii - greaca, romana, apoi bizantina. Atheneul Roman este un templu, cladit in traditia de milenii a constructiei sacre. Astfel, toate muzicile cintate pe scena sa devin cintari inspre divinitate, fie ca si-au propus asta sau nu. Unele orase s-au asezat pe o apa ce curge serpuitor, precum Tibrul din Roma sau Sena din Paris. Raportarea in orientare la un riu serpuit e ciudata - te pacalesti extrem de usor. In Budapesta sau Florenta lucrurile sunr clare, Dunarea si Arno curgind drept. Povestea asta cu serpuirea este interesanta, plecind de la Sarpele pacatului originar, ce reprezinta doua lucruri: ispita si intelepciunea. Il regasim deopotriva in Caduceul lui Hermes si in simbolul hipocratic al medicinii. Pe virste, sarpele mic e inofensiv, sarpele in vigoare este veninos, iar cel batrin - te sufoca. Paralela cu virstele omului este evidenta. Sumerienii au inventat pentru sarpe zagazul: au facut din S - Z, adica sarpele cu obstacole, a carui serpuire este controlata - in incercarea de a desprinde ispita de intelepciune. Evident - nu s-a putut. Ispita este parte integranta din regula jocului; fara ea ar fi tern si lipsit de miza.

Revenind la axe, este extrem de interesanta impartirea in spatiu a orchestrei simfonice, impartire definitivata la inceputul secolului XX. Viorile in stinga, dublate de instrumentele de suflat din lemn, unde viorile sunt esenta caldurii si umanitatii, iar lemnele ispita, senzualitatea; categoric o stinga feminina. In dreapta se gasesc corzile grave - violoncel si contrabas - reprezentind vocile masculine, dublate de instrumentele de suflat din alama ce au doua semnificatii: Vocea Divinitatii, exprimata prin trimbitele ceresti, si cele barbatesti lumesti, cum ar fi razboiul sau vinatoarea. Clar masculin. La centru se afla viola, instrumentul cu coarde aflat intre viori si violoncei, reprezentind neutralitatea, dublata de timpani, care tin ritmul intregii orchestre. In timp s-au facut experimente de modificare a echilibrului de mai sus. Au reiesit sonoritati stranii, poate nefiresti. Odata cu aparitia stereofoniei, pina si muzicile rock sau pop au inceput sa tina seama de impartirea stinga/feminin - dreapta/masculin. Uneori este interesant de ascultat muzici la casti; poti analiza ce s-a panoramat unde si de ce. Poti constata impartiri clare, sau subtile - adica instrumente aflate la stinga sau dreapta, insa in imediata apropiere a centrului. Un numitor comun exista insa: vocea este aproape peste tot pe centru.

M-am cintarit un pic si am aflat ca fumez numai cu stinga, scriu si desenez numai cu dreapta, insa am o stinga bine antrenata, datorita educatiei de pianist, unde stinga trebuia sa faca altceva decit dreapta in acelasi timp. Acest lucru e valabil pentru toate instrumentele muzicale, asa ca e bine de inclus studiul unui instrument in educatia unui copil. Educatia muzicala iti ofera un limbaj complex, ca un fel de esperanto, o limba universala a emotiei creative. Este poate singurul limbaj care presupune o imbinare perfecta a celor doua emisfere verticale cu cele doua orizontale. Iubire-Dreptate/Ratiune-Emotie.

Despre diete

2011-09-06T08:46:00.000-07:00

Fac parte din obidita categorie a celor ce privesc cu invidie inspre cei supli care maninca cit cinci si nu se ingrasa neam. In popor li se zice "Soi rau". Sunt un gurmand sedentar, pofticios si hedonist, asa ca uneori ma ia gura pe dinainte si ma trezesc ca am mai pus citeva kile pe fund. De fapt, pe burta. E ca un soi de pedeapsa divina pentru lacomie, mare pacat. Acuma, viata de azi e atit de smintita, incit esti bombardat din toate directiile cu chestii panicarde. Nu fuma ca faci cancer. (Sau nu - la Institutul de Pneumoftiziologie, in rezerva de cinci pacienti suferind de cancer pulmonar, doar unul e fumator) Nu minca gras, sau sarat, sau dulce ca te imbolnavesti. Creste colesterolul, cresc trigliceridele, cresc buruienile la margine de drum si papura pe linga balta. Nu bea cafea ca te ia tremuriciul. (Poate de la espresso; de la aromata mea cafea la ibric de alama nu se intimpla din astea, parol) Nu bea alcool ca-ti prajesti Marcel-ul, cum i se mai spune domnului ficat. Daca maninci la McDonalds sau KFC sau Burger King ai sa mori in chinuri. (Frantujii iau cina la restaurante de inalta clasa, unde se maninca celebrele farfurii pictate iar nota de plata te baga-n fibrilatii, dupa care se dreg la o shaorma, morti de foame) Daca nu faci miscare o sa devii obez si-or sa te-omoare articulatiile. (Nu stiu cum vine asta, dar dureri atroce de articulatii am vazut mult mai degraba la oameni care au facut multa miscare, poate un pic prea multa) Haleala, de orice fel ar fi ea, e cancerigena, plina de E-uri, mustind de hormoni. Deci ar trebui sa mincam piept de pui la gratar cu salata verde cu lamiie. Fara piine. Sau un peste fara nici un gust, de fapt cu un usor damf de plastic si aroma de noroi de lac. Sau legume din piata, luate de la tarani autentici, care le au din China. Bref, chestiile care te ajuta sa traiesti pina la adinci batrineti, sunt chestiile pentru care nu merita deranjul. De ce sa traiesc o batrinete luuunga renuntind la toate lucrurile care imi plac si imi fac viata nu doar mai suportabila, ci chiar mai frumosa? Bullshit. Am intilnit oameni care nu fumau, nu beau, mincau mega sanatos - adica fara prajeli, fara dulciuri - si erau mofluzi. N-aveau nici un haz. Traiau fad, la fel de fad ca mincarea pe care o alesesera. Basca ca-si abuzau plozii cu acelasi tratament restrictiv. Acuma, pe bune - cam cit timp va dura satisfactia ca traiesti sanatos? Un an? Poate doi?...Alte satisfactii, ceva?...

Din cind in cind hotarasc sa tin o dieta. Rar, e drept, insa se intimpla. O dieta care se respecta incepe categoric de luni. Sau pe 1 ale lunii. Sau dupa sarbatori, cu citeva zile tampon. Sau, cum e cazul meu acum, dupa vacanta. Doua saptamini in Grecia inseamna 4 kile in plus. In plus fata de inca vreo zece care erau de mai demult in plus, parte efect secundar al tratamentului bipolaritatii. Primele zile - cafea si apa. Cafeaua cu zahar, ca altfel cazi pe strada. Dieta asta soc merge doar daca nu ai probleme cu stomacul. Apoi un calup de 9 zile, luate cite trei. Primele - numai fructe. Urmatoarele - doar legume. Ultimele - carne la greu. E crunt, insa e si interesant. Multa lume in jur tine post - n-am reusit sa o fac niciodata, recunosc. Insa dupa trei-patru zile de apa si cafea se intimpla chestii interesante. Intri intr-o stare neobisnuita, de parca ti se ascut toate simturile, si chiar daca fizic esti moale si bleg, rationalul functioneaza la un maximum de energie. Facind abstractie de un corp ametit si cu miscari imprevizibile, te descoperi intr-o stare psihica profunda, relaxata, cum ar veni zen. Iar daca maninci ceva nesemnificativ, cum ar fi un mar, simti un val de vibratie care-ti invadeaza tot corpul, ca si cum acesta si-ar exprima un fel de recunostiinta pentru ca i-ai dat. Fara doar si poate, o masa bogata te amorteste. Citeva ore dupa nu esti bun de mai nimic. Cool! Asa si trebuie. De aia s-a inventat siesta. E mult mai aiurea la americani, spre exemplu, unde prinzul este frugal - ca sa nu iti pierzi energia lucrativa - iar cina devine masa principala a zilei. Daca bagi seara ca spartu', dormi prost si te ingrasi instant.

Pe de alta parte, aceeasi contemporaneitate smintita pune atita pret pe ambalaj, incit am intilnit o gramada de lume care o tinea din dieta in dieta pentru a friza perfectiunea fizica. Fiecare dintre noi apartine unei tipologii. Grasi, slabi, inalti, scunzi. Fiecare avem imperfectiunile noastre. Oricit ne-am zbate pentru a forta tiparul caruia apartinem si a migra catre altul, rezultatul nu va fi decit provizoriu. Cine-si imagineaza ca oamenii preistorici erau o adunatura de atleti, se inseala amarnic. La scara, si atunci erau acelaeasi tipologii ca si acum. Cui ii era felul sa se ingrase, se ingrasa si cu fructe. Eu ma accept ca fiind genul durduliu; fac cura doar atunci cind sar calul si migrez spre supraponderal, ceea ce e tare antipatic. Insa sa fim seriosi - niciodata nu as ajunge in categoria abdominali "caiet de mate", orice as face. Oamenii ar trebui sa-si accepte tiparul, si sa caute sa arate cel mai bine, respectind datele problemei si proportiile. Am vazut barbati cu burta cu mult mai sarmanti decit unii atletici, si mai cu seama am vazut femei durdulii adorabile, cu mult mai atragatoare decit altele suple, insa fara personalitate. "Perfectii" sunt mult prea siguri pe ei, asa ca ard etape, fusarind. Exact cazul tipilor cu sula mare: li se cuvine. Si cind sunt parasiti, nu-nteleg ce i-a lovit. Sa arati ca Adonis iti usureaza drumul, insa categoric nu ti-l garanteaza. Nimic mai trist decit un Adonis prost gramada, pentru ca ridica pretentii absurde. Si e plin de din astia, pentru ca self esteem-ul lor exagerat le zice ca frumusetea e suficienta. Scoala e pentru uriti.

Cineva imi zice: traieste omule cu masura. Da, are dreptate. Insa trebuie definita masura. Nu exista etalon al masurii, altul decit bunul simt. Eu cred ca traiesc cu masura, si mai alunec uneori. Insa alunecarile astea fac toata spuma chestiei numita viata. Daca totul ar fi masurat cu strictete, viata ar fi din ce in ce mai trista.
Voi continua nestingherit sa fumez cit imi place, sa cafelesc asa cum cred io de cuviinta, si sa maninc de toate - si gourmet, si fast food, si autohton, si exotic, numa' bun sa fie. Deocamdata insa, mai am vreo doua saptamini de foame, cafea si tigari. Nu suna chiar asa de rau :)

Despre level-up

2011-06-25T20:44:00.000-07:00

Nu stiu cum de s-a brodit ca in viata mea matura si vaccinata s-au produs schimbari semnificative cam la zece ani. Adica doua casnicii, una de 10, alta de 8. Ani, nu note. Dupa fiecare divort s-a tras linie si s-a luat da capo, in alte circumstante, directii, rasfirari si regrupari. Poti spune ca e level-up atunci cind simti o evolutie in toata tocana asta, de fapt toccatta mai degraba. Stiu, divorturile sunt traumatizante, am mai zis-o si am mai auzit-o; insa fresh start-ul sa mor daca nu face toti banii. Banii de pensie alimentara, vreau sa zic. Prima mea casnicie a fost o viata. A doua - o noua viata. De-aici inainte - tataaaa!!! - alta viata. Nici o sansa sa te plictisesti. Poti sa reutilizezi vechile tehnici de seductie upgradate la virsta; poti revedea filme cu un nou parfum; poti redescoperi locuri minunate cu alti ochi, ce mai - e de-a dreptul fain. Dupa niste ani de cuplu se poate intimpla o anume lincezeala a conversatiei - la naiba, s-au cam spus chestii, incepi sa te repeti plictisind de moarte. Stim unii despre ceilalti ce-i de stiut, putinele surprize aparind in situatii de criza. Cind te duci dupa divort sa-ti vizitezi copilul si gasesti in baie cosmeticaraia altui barbat, te gindesti ca incepe competitia pentru postul de "tati". De fapt nu, poate doar se incheie pentru cel de motherfucker. Insa constati cu uimire ca nu-ti mai pasa, dovada ca viata chiar merge inainte - nu mai e doar o vorba in vint. Eliberarea se produce in trepte, cumva ca vitezele la masina. Fiecare la turatia potrivita. Ani de zile m-a vizitat obsesia lui 40. Suna ca inceputul sfirsitului, asa, ca primii pasi de dupa coama dealului, in jos. Nici prin cap nu mi-a trecut ca viata imi va reincepe la 39 si-un pic. Am tras tare toata tineretea sa nu-mi fac de rusine tatal si bunicul, oameni de vaza. Mi-a iesit. Acum e timpul meu pe care il merit. Am casa, am doi copii misto, am scris muzica la 30 si ceva de filme, pot sa ma apuc de gradinarit linistit. Sau de pescuit in Barbados. Sau de dans tematic. Pot sa lenevesc linistit cu o carte in brate, pot sa ma bucur de copaci si buruieni, ciorba de perisoare si cafea la ibric. Trebuie sa mai si muncesc, intr-adevar; insa nu trebuie sa mai conving pe nimeni de nimic. Pentru prima data in 15 ani nu am mai avut depresie primavara - pe bune, nu mi-a venit sa cred, era de neconceput. Sa fie o medicatie in fine echilibrata? Categoric. Insa nu doar asta, ci eliberarea, profunda eliberare dintr-un prezent care nu mai era al meu. Eliberarea dintr-o relatie cu cineva care devenise altcineva, si asta pe nesimtite, iar mie imi lipsea nu curajul de a rupe, cit cel de a admite ca lucrurile nu erau in regula. Am devenit in mod clar constient ca bipolaritatea mea va fi tinuta sub control de-aici inainte, iar aceasta siguranta este un sentiment uluitor ce contravine crunt deznadejdii din ultimii ani, cind lucrurile se afundau din rau in mai rau. E cosmarul ala in care cazi din nori si-ti dai seama ca nu-ti mai amintesti daca ti-ai luat sau nu parasuta. Teroarea e atit de cumplita incit ti-e frica sa pipai dupa declansator, sa nu cumva sa nu fie acolo. Insa pina la urma o faci, asa - din instinct de conservare. Si da, este acolo. Buf! si plutesti ca o papadie in deplina siguranta. Nu sunt genul bisericos, insa anul trecut l-am inceput la Roma, rugindu-ma Sfintului Petru pentru izbavire. Dupa cite se pare - am capatat-o; chiar daca altfel decit socoteam. Ne lipseste abilitatea de a vedea "the big picture"; putem pune cap la cap cadre disparate, insa fara continuitate, fara racorduri. Asta se intimpla atunci cind ai acces doar la cadre de aproape, te incurci la nesfirsit in detalii nu neaparat semnificative. Cind capeti insa un panoramic cu macaraua te apuca durerile de cap. Deh, chestie de perspectiva. Level-up-ul de acum este fundamental diferit de cel de acum 8 ani. Atunci eram nesigur, acum sunt plictisitor de sigur. Atunci vroiam sa iau lumea in piept, acum ma bucur s-o contemplu dintr-un sezlong. Atunci strigam un urlet catre cine l-o auzi, acum soptesc discret pe la urechi. Atunci intii faceam si mai apoi imi puneam probleme, acum nu-mi pun probleme, insa astept ceva pina sa fac. Nimic mai contraproductiv decit impulsivitatea. Daca ai si norocul unui psiholog bun, te-ai scos. N-as fi crezut, insa viata incepe oricind. Si de oricite ori e nevoie. Si nimic nu e mai frumos decit un nou inceput, pentru ca nu va fi la fel ca celelalte. Daca ai planuri pe termen lung, poti linistit sa le iei si sa ti le-nfigi in fund. Sau mai bine ruleaza-le intr-un joint si relaxeaza-te. Numai nu te lasa orbit de ele, pentru ca atunci cind se vor darima, se vor darima brusc si violent. Si dupa aia te-ntrebi vai ce-a ramas din visele mele. Visezi prea la obiect, zau. Fii mai aluziv, mai metaforic. Unul e riul cu meandre serpuitoare, altul e zigzagul obligat. Asa ca viata mea seamana cu o piramida in trepte, fiecare greu de urcat, insa cu timp de odihna inainte de a merge mai departe. Ce-o fi in virf - altceva decit datorata moarte - numai Bunul Dumnezeu stie, insa am realizat ca mai e ceva pina acolo. Pina atunci, level-up.

Despre a incepe si a incheia

2011-06-16T02:15:00.001-07:00

Cind te casatoresti civil esti in centrul atentiei, inconjurat de oameni dragi, flori si sampanie asteptind cuminte pe hol. Nenea care presteaza are o diagonala din aia cu tricolor, e sobru si festiv totodata. Intii intreaba ambii catindati daca vor, si abia dupa ce zic amindoi ca "da" incepe sa recite poliloghia cu drepturile si obligatiile omului casatorit, poate pentru ca daca te-ar fi intrebat dupa, ai fi ezitat daca sa te bagi sau nu la asa treaba complexa. Pe biroul amplu se afla un catastif mare si oficial, cu ceva filigrane, unde fiecare da cu batul in flash-urile fotografului obisnuit cu momentele cheie ale operatiunii. Una peste alta, e o treaba pompoasa si cu staif, bomboane si orez aruncat peste tine cind binevoiesti sa iesi.

Un divort e cu totul alta poveste. Diferenta e atit de mare incit nu-ti poate lasa decit gustul ala amar, de algocalmin fiola combinat cu coaja de castravete verde statut. In primul rind ora - 8.30 dimineata. Te prezinti la judecatorie cu ochii lipiti, constiincios ca ai treaba serioasa de rezolvat. Divortul e amiabil, asa ca exista in schema un singur avocat, o tanti draguta si degraba ajutatoare. Sala de judecata este mult prea mica pentru puhoiul de omenire care se inghesuie ca sardelele, impingindu-se nervos unii pe altii. Avocati in robe carind sticle de suc sau apa plata, tot soiul de oameni cu aminari, apeluri si alte necazuri, cu priviri pline de speranta. Nu poti sta inauntru, de fapt este imposibil sa inaintezi mai departe de dreptunghiul usii, altfel decit dind tare din coate sau calcind oamenii pe bataturi. In cele din urma iti vine rindul si te trezesti ajungind cu greu in fata, la bara, doi oameni singuri si amariti, privind inspre o doamna judecatoare care in mod evident masoara de sus in jos. Nimic nu iti poate alunga senzatia de detinut de drept comun aflat in prag de condamnare fara suspendare. Sigur nu va razginditi? Sigur. Semnati aici. Aici era interiorul copertii de carton a unui dosar cu sina, unde doamna judecatoare luase oarece notite. Carton din ala gri sobolan, poros si antipatic. Si dupa aia gata. Afara. Altii la rind. V-a durut? Divorturi amiabile - cinci la kil. Merg ca pe apa. Stiam ca povestea asta e o formalitate. Insa s-a dovedit una jenanta, desfasurata in conditii improprii, aproape dezumanizante. Intratul asta ca vitele la taiere, rapid si sec pune justitia romana intr-o lumina trista si rece, ca de neon la institutie.

Cum ar fi sa fie taman invers? Adica sa te casatoresti la tribunal, in conditiile de mai sus, si sa divortezi la sfat, cu pompa si tamtam? Sa ai alaturi tot neamul si prietenii, sa se lase cu chef si betiile aferente, eventual cu furat "mireasa" si dansul pinguinului? Si la final, fiecare proaspat divortat sa plece cu alta masina de care sa atirne diverse conserve. Nu-i vorba, tinichele de coada avem cu totii, insa fara doar si poate ar fi nostim. Cum era la daci: jeleau la nastere si bagau megaparty la deces.

Cineva spunea ca un divort egaleaza in trauma moartea cuiva apropiat.
Avea dreptate.

Despre a alege

2011-05-26T03:45:00.000-07:00

Oare alegem cu adevarat? Pe ce ne bazam atunci cind trebuie sa alegem? Pe rational, pe afect, pe intuitie. Orice combinatie intre cele trei. Sa le luam pe rind: rationalul pare cel mai de incredere, dat fiind ca functioneaza pe baza de argumente logice. Logice?... Cind vrei sa capeti legitimitate orice poate deveni logic. Sau poate trece drept logic. Mintea este gindita pentru a servi propriilor noastre interese, nu altmineri, asa ca cea mai argumentata dintre alegeri se poate sparge ca un balon de sapun atunci cind intilneste un obstacol obiectiv. Afectul duce la alegeri fie fierte de furii, fie secatuite de frustrari. A alege (doar) cu inima este o metafora blegoasa, tipica pentru clasa a sasea uman. Toata gama noastra de emotii posibile poate fi folosita cu succes in a naste o alegere, insa trebuie cumva dublata de o forma sau alta de obiectivitate. Iar obiectivitatea asta n-o prea continem. Serios, ultimul lucru de pe lume pe care l-am face ar fi sa fim sinceri cu noi insine. Intuitia e o chestie stranie pe care nu o putem controla, pe care insa ne bazam intotdeauna, mai ales ca nu functioneaza de fiecare data, ci numai cind are ea chef. Unii dintre noi au construit in timp un soi de simbioza cu intuitia, lasindu-i loc sa sa manifeste, incercind a-i intelege rosturile. Cind isi face simtita prezenta, simti ca ceva din interior iti spune ca e alba si nu neagra. Fara argumente, fara emotii, fara nimic. Daca ai reusit sa intelegi ca intuitia asta face mai mult decit afectul si mintea la un loc, te-ai scos. Cu o conditie insa: sa poti decripta corect ceea ce-ti spune. Nu de alta, dar combinatia de afect cu ratiune poate face o chestie tare perversa: sa se dea drept intuitie. Reactiile fiziologice sunt usor de copiat, iar sansa afectului si a mintii este sa ascunda, sa blocheze intuitia. Altfel impostura lor se prabuseste ca un castel de nisip cind vine valul.

Ne facem atit un scut cit si un stindard din liberul arbitru. Traim cu convingerea ca dreptul nostru fundamental de a alege este inalienabil. Incepem sa ne indoim de puterea destinului stiind ca in orice clipa putem, prin propria vointa, sa modificam cursul lucrurilor. Asa sa fie oare?... Daca privim in urma spre alegerile pe care le-am facut, vom mai fi la fel de convinsi ca ne apartin in totalitate? Daca am avea cite un inger in spatele fiecarui umar care sa ne sopteasca in urechi cite ceva, in cea mai eterica discretie cu putinta, oare am mai fi la fel de siguri de autenticitatea alegerilor noastre? Spre comparatie, traim intr-un timp in care mii de voci ne indeamna catre o alegere sau alta, iar noi suntem convinsi ca existam de capul nostru. Este extrem de greu sa-ti pastrezi o reala independenta a gindirii intr-o lume a marketing-ului generalizat, implementat pe orice nisa cu putinta. Sa fiu sincer, nu mai cred asa de mult in liberul arbitru. Pentru ca nu e tocmai...liber. In evolutia noastra, tiparul, foaia de calc, creste odata cu noi, expandindu-se proportional. Din aproape in aproape, gama de alegeri posibile se modifica; odata cu ea, gama de raspunsuri afective si de argumente rationale. Marile noastre alegeri, altele decit ce mincam la prinz, analizate atent ulterior, pot crea unele controverse. Am ales X si nu Y pentru ca intr-un anume moment ceva a cintarit mai mult. De ce? Greu de spus. Este ca atunci cind un sapte de trefla se dovedeste a fi prea mult pentru castelul de carti de joc. Altfel spus, e nevoie de un fulg ca sa schimbe irevocabil balanta catre ceva anume. Natura acestui fulg este aproape imposibil de explicat. Astfel, liberul nostru arbitru functioneaza pina la punctul in care un virf de praf de piper face diferenta. Iar acest ceva nu ne apartine. Chiar daca aparent 99% din alegere e a noastra, trebuie sa intelegem ca acel 1% cintareste mai mult decit ne putem imagina.

Unele dintre alegerile noastre sunt fortate de imprejurari. Deseori suntem pusi in situatia de a face ceva ce nu ne dorim; trebuie sa acceptam alegeri ce nu ne apartin. O facem, de nevoie, si realizam ca a trebuit sa stam la dispozitia liberului arbitru al altcuiva. E neplacut, si de neevitat. Insa chiar nu avem de ales. Interactionam cu oameni, in diferite grade de apropiere, ba chiar in diferite forme de simbioza toata viata noastra. Daca binele nostru depinde de cei din jur intr-o masura exagerata, ne va fi greu sa le facem fata in momente cheie. Daca binele nostru depinde intr-o prea mica masura de ei, le vom face rau fara sa ne dam seama. In functie de importanta, suntem piese de sah in existenta altora. Pentru unii pioni, pentru altii nebuni sau cai, iar pentru foarte putini regina. Este teribil sa fii regina in jocul altcuiva. Raspunderea este imensa, iar capacitatea de a influenta, cu sau fara voie, majora. Uneori te simti bine cind altii depind de tine. De fapt este deosebit de greu. Si mai ales riscant.

Alegerile noastre evolueaza odata cu trecerea timpului. Ne simtim mai maturi, ne uitam in urma si ne luam cu miinile de cap vazind greselile tineretii. Oricit de matur te-ai simti, oricit de justificat ai fi, vei intelege ca de fapt nimic nu s-a schimbat. E aceeasi schema, insa la alta scara. Pe masura ce inaintezi in virsta incepi sa te indoiesti din ce in ce mai tare de autenticitatea liberului arbitru. Este suprema pacaleala, prezenta in fiecare clipa a existentei noastre. Liberul arbitru nu are marche arriere. E setat pe mers inainte, cu extrem de fine miscari stinga/dreapta. Poti schimba banda, cu eforturi imense; insa orice ai face nu poti vira stinga sau dreapta. Cit despre oprit, nici nu poate fi vroba.

Despre re-nastere

2011-04-01T09:39:00.000-07:00

Renasterea e ceva ce poate parea feeric in cheie boticelliana, in schimb este un proces dureros, dificil si istovitor. Si asta din cauza perioadei tampon. Adica ceea ce curge intre incheierea vietii A si inceputul vietii B. Eu ma aflu acum in plina perioada tampon, sa-i spunem purgatoriu, si ma tirasc cit de bine pot in directia inainte, tinindu-ma de mina curenta care nu mi-e prea clar de unde a aparut. Ca sa renasti trebuie mai intii sa mori, chiar daca doar metaforic. Iar asta cu muritul nu e simpatica neam. Renastem in situatii cheie, cum ar fi o despartire din cele grele - cazul meu. Adica situatii in care viata ti se modifica radical de la o zi la alta, fie ca iti convine sau nu. Chiar daca despartirea este de comun acord, adica nimeni nu a primit cuvenitii papuci, tot e greu - asta pentru ca lasi in urma ani buni, ani frumosi, care - bla bla - nu se mai intorc. Evident ca nu se mai intorc, nu asta e rolul lor. Daca ne-am trezi ca ni se-ntorc nu stiu care ani ce-am face? Ar trebui sa-i ducem si pe ei deodata, pe picioare? Claie peste gramada? Greu este sa inchei. Sa accepti ca o felie semnificativa din viata ta s-a terminat. Te bintuie luni in sir si nu ai cum sa te opui. Insa trebuie sa recunosc ca are si purgatoriul asta farmecul lui, oricit de ciudat ar suna asta. Organismul stie ca treci printr-o perioada complicata, si se armonizeaza in consecinta. Vrea sa-ti fie alaturi, si gaseste cumva calea de a ti-o spune. Astfel, ai pe de o parte suferinta iar pe de alta intelegerea schimbarii in curs, ce are efecte vizibile, pe care nu poti sa nu le iei in considerare. Cind ramii singur nu mai ai de ales, trebuie sa te uiti in oglinda cu ambii ochi cascati si cu luminile aprinse. Stiu, cu totii avem in public o parere despre noi insine mai buna decit meritam, si in intimitatea eului o parere mai degraba proasta. Nu realista. Proasta. Ne jucam rolurile cu mai mult sau mai putin talent, cu vizibila stingacie si lipsa de scoala. Asa ca renasterea asta poate fi interesanta daca cadem de acord in a fi cu adevarat sinceri cu noi insine. E o incercare interesanta, si e singura sansa de a subtia efectele unui esec major.

Imaginati-va cum ar fi capul intepenit complet in intoarcere catre spate, peste umar. Asa e povestea cu imposibilitatea de a te desprinde de trecut. Nu poti privi nicicum inainte, si devii prizonierul unei stari contorsionate, nenaturale si care nu aduce nimic bun, mai exact sclavul unui prezent neclar si dureros, ca un circel fara sfirsit. Ce vezi peste umar nu ti-aduce nimic nou, ba dimpotriva, iar inainte nu mai poti privi orice ai face. Recomand cu caldura un unguent specific si insanatosire grabnica. Trecutul sa se duca invirtindu-se. Ce a fost fain sa ramina, ce nu sa se duca, daca am invatat ceva foarte frumos, daca nu - asta e, poate data viitoare. Deci, mai adugam pe lista necesarului re-nasterii desprinderea de trecut, facuta cu ochii beliti in oglinda, inspre o atitudine atit de obiectiva pe cit se poate. Obiectiv inseamna pe bune. Adica fara ciori vopsite si masti si etichete si scuze de tot felul. Eu a trebuit sa-mi asum partea (consistenta) de vina, sa-mi cer iertare, si sa-mi pun cenusa-n cap. Putea sa doara, insa n-a durut. Sa fii cu adevarat onest e eliberator, incredibil de mare usurare aduce dupa sine o astfel de atitudine.

Urmatorul pas este sa privesti in jur, pentru a afla ce a ramas si pentru a cauta sa descoperi un ceva catre care sa te indrepti mai departe. Sa zicem ca e un respiro in care faci inventarul, mai arunci din troace, mai ascunzi in rucsac citeva beri, in fine - o anume reorganizare logistica a problemei. O curatenie de primavara zdravana, poate mai zdravana ca niciodata. In special covorul - trebuie batut cu inversunare, cu ambele miini, pina la epuizare. Apoi sa freci closetul. Apoi peretele din spatele aragazului. Cele mai cretinoide activitati de vreodata. Si abia dupa aia, invaluit in naduseala, putind a Cif si Domestos, ti-aprinzi tigara de dupa si rasufli adinc. Insa e curat, si asta e un bun inceput. Abia de-aici poti cuteza sa ridici capul si sa cauti a privi inainte. Suferinta nu a plecat, o sa ramina mult acolo undeva ascunsa, iesind la iveala in momente numai de ea stiute. Insa e clar ca ai traversat apele involburate si negre, ajungind intr-un port de tranzit. Porturile de tranzit sunt reci si impersonale, practice si minimaliste. Insa macar au closete curate.

Te aduni, tot timpul te aduni si tot timpul te rupi in bucati care insa te recompun usor, cu mult mai putin agresiv ca inainte. E clar ca nu mai esti tu. Esti altceva, insa nu altcineva, totusi schimbarea este de substanta. Aproape descoperi unghiuri necunoscute oglinzii. Esti mai calm decit ai fost vreodata, mai ingindurat, mai tacut. Cumva - mai matur. Mai matur?!... Intotdeauna m-am considerat o cauza pierduta la capitolul maturizare, nu ma asteptam sa se petreaca asa brusc. Stiu, sutul in cur face minuni, insa bucuros m-as fi lipsit. Mai pun un dvd cu Eddie Izzard, ma mai las furat, e mai bine. Las plin castronul lui Suri, incui cu grija si plec. Iau strazile la pas si inspectez statusul mugurilor din pomi. Zabovesc pe banca gindindu-ma la toate cite sunt, pina-mi amorteste coapsa stinga. Ploua.

Re-nastem de nevoie, si nu de optiune. Ne creem propriul cocon, nestiind daca vom reiesi fluture sau musca verde de cacat. Sau altceva. Nu e simplu, nu e nici complicat. E altfel. Si niciodata nu esti pregatit pentru altfel. Pentru a re-naste calumea e nevoie de o anumita forma de energie, extrem de puternica si de rara, pe care nu o putem accesa oricind, despre a carei existenta sau necesitate habar n-am avut. Aceasta energie nu poate fi controlata - te duce ea pe tine, uneori cu blindete, alteori cu fermitate, alteori te lasa sa te dai in voie cu capul de praguri diverse. Iar dupa ce isi termina treaba, si anume sadirea rasadurilor noului tu, pleaca in legea ei. Ramii atunci singur, aparent neajutorat, insa te obisnuiesti incet incet. Bazele mersului mai departe s-au pus, asa ca pasesti usor, Dumnezeu cu mila. Stii ca in spatele tau copacii se apleaca tandru inchizind cararea. Nu mai e loc de-ntors. Te opresti, te mai uiti pentru o ultima oara in urma, oftezi din rarunchi si o iei usor din loc. Fara zimbet, fara cine stie ce incredere, cu anume sfiala, temator de necunoscut, stiind insa ca acela este drumul, si nu altul.

Despre munca

2011-03-21T08:37:00.000-07:00

Munca, fara doar si poate, e pentru tractoare. Nimeni nu m-ar putea convinge de contrariu. Sigur, nu poti supravietui in ziua de azi daca nu muncesti, poate doar daca esti milionar, ceea ce putini dintre noi sunt. Eu nu cunosc niciunul. In fine, ca ne place sau nu, trebuie sa prestam oarece activitate lucrativa, ca sa platim eternele facturi si sa ne mai ramina de-un cico. Din pacate, majoritatea muncesc la multinationala de dimineata pina-n noapte, de nu mai inteleg nimic din nimic. Ei exista doar in weekend-uri, si nu tocmai in toate. Cu toate astea, reusesc sa-si intemeieze cumva familii, probabil prin corespondenta. Prin mail si sms. Regula UE e clara ca vaca: opt ore munca, opt ore timp liber, opt ore somn. Evident ca n-o respecta nici dracu'. Pe care-l suni la noua seara e la birou. Du-te, ma, acasa la nevasta si plozi! Nu-nu, ca are de terminat nu's ce hirtii. Astfel, membrii unei asemenea familii se vad, cap la cap, citeva ore pe saptamina. Copiii cresc singuri cu bone sau bunici, tatii habar n-au de viata plozilor, mamele mai stiu cite ceva, pe genul frinturi. In schimb ii trimit la engleza, germana, tenis, balet, karate, pian si alte traznai care ii ametesc pe sarmanii copii definitiv si irevocabil. Ceea ce le trebuie mai mult, adica timp cu propriii parinti, nu se poate, din ratiuni de job. Si se trezesc dupa ani ca copiii lor devin niste adolescenti alienati, cu care nu reusesc sa inchege o conversatie mai de Doamne-ajuta, si despre care nu stiu, in fond, nimic.

Nu toata lumea munceste de dimineata pina noaptea, insa cei care nu o fac cistiga putin. Acuma toti vor o casa faina, o masina, vacante si weekend-uri pe nu stiu unde. Insa nu toti reusesc sa si le permita. Cind iti pui curu' la bataie pentru un credit pe 30 de ani pentru care platesti de 3-4 ori suma imprumutata, luna de luna, an de an, ori ai mega curaj, ori esti de-a dreptul inconstient. Plus rate la masina, plus rate la mobila, plus rate la naiba mai stie ce. Avem tot ce ne trebuie, o viata de vis, insa nimic din ce se vede nu ne apartine de fapt. E o coclita de iluzie. Muncim ca apucatii pentru a ne asigura un lifestyle de care nu mai ajungem sa ne bucuram. O drama este atunci cind se intimpla un divort si tot ceea ce ar fi de impartit e pe credit. Abia atunci realizezi ca de fapt nu ai nimic. Plata ipotecarului era un efort de cuplu. Niciunul separat nu poate duce creditul. Iaca sah mat. Si daca nu pentru toate astea, pentru ce muncesc oamenii in disperare? Pentru ce tip de satisfactii? Exista satisfactii in a te ocupa de vinzari? Brand manager? Marketing? Si daca da, cit de mindru poti deveni cind napolitana pastorita de tine se vinde cu 7,6% mai bine?... Evident, nu toata lumea se ocupa de chestii vocationale; oricine cauta sa gaseasca satisfactii profesionale, ca altfel totul ar fi de pomana. Insa de-aici si pina la exagerarile de care mi s-a intimplat sa aud e distanta cit China.

Inca inainte de criza se vorbea pe la colturi de downshifting. Dupa aia nu s-a mai vorbit fiindca a devenit o chestie comuna, chiar daca intimplata de nevoie. Less is more - da, cind e vorba de munca sunt absolut de acord. Muncim mai putin, chiar daca cistigam mai putin. Insa ne ramine timp, mult mai pretios decit diferenta de parale pierduta. Nu mi-e prea clar cine a inventat munca si de ce, insa nu pot sa nu constat ca acum a devenit cea mai teribila forma de sclavie moderna. Peste tot in jur sunt tentatii rezolvabile cu bani si doar cu bani. Iar pentru bani trebuie sa rinesti ca sclavul pe plantatie. Insa o faci, pentru ca nu e cool sa nu ai si tu din aia sau din ailalta. Si odata jocul conditionarii pornit, nu se mai termina niciodata. Fiecare vrea mai mult decit isi poate permite, iar asta este motorul economiei mondiale de azi. Diferenta dintre ce poti si ce vrei se traduce in creditare; odata pasul asta facut, esti mincat. Multi nu concep sa stea cu chirie, ca-i rusine sa nu aiba casa lor. Prefera sa decarteze sume imense o viata intreaga, asumindu-si riscuri imense - pe care banca le ocoleste, printr-un contract destept intocmit.

Viata de azi este o complexa cursa de soareci, si este gindita cu asa metoda, incit oamenii pun botul fara sa stea pe ginduri macar. Suntem impinsi spre a munci din ce in ce mai mult pentru a consuma din ce in ce mai mult, si pentru a avea cit mai putin timp de gindire la dispozitie. Cind nu ai timp sa te gindesti, cumperi ce ti se spune, urmaresti televiziunea ce ti se impune, duci viata ce ti se permite s-o duci. Este trist si alienant. Si mai ales extrem de periculos. E ca si cum ai inainta printr-un labirint incilcit rau insa plin de semne luminoase care te trimit in tot soiul de directii, altele decit intentia ta. Reclame luminoase, promisiuni peste promisiuni, de fapt - o zapaceala generalizata, insa extrem de tentanta. In mina ai un card atras magnetic de sute si mii de POS-uri. Daca reusesti sa nu-ti pierzi mintile tot vei ajunge sa te predai resemnat scarilor rulante care stiu prea bine inspre ce te poarta. E ca imposibilitatea de a mai iesi din hora odata intrat. Ai fi putut sa nu te bagi, insa - pe bune - cine ar rata o hora?... Asa ca, in loc de coda, lansez un racnet care zice: Oameni buni, fuck work! Live.

Despre primavara

2011-03-18T07:51:00.000-07:00

Fara doar si poate cel mai asteptat anotimp, primavara este echivalenta cu renasterea, si se manifesta printr-o anume frenezie sexuala de tipul zburdalnic. Principiile se mai inmoaie, se inmultesc compromisurile, toata lumea sarbatoreste cum se pricepe mai bine. Oficial incepe la 1 martie cu ghiocei si martisoare prin viscol, insa de venit vine Dumnezeu stie cind. Se pare ca pentru toata lumea momentul imbracatului mai subtire echivaleaza cu cresterea vizibila a disponibilitatii pentru amor, chestie care este din ce in ce mai greu de ascuns. Totul in jur este seductie, florile, frunzele, albinele si gargaritele, este un timp al fertilitatii generalizate, condimentate cu puf de plop si salata verde. Fetele isi arata picioarele si decolteurile, baietii bicepsii si parul de pe piept, cu totii plimba cite-o javra prin parcuri doar doar s-o lega ceva. Se redeschid vestitele terase, adie blind zefirul, burice goale-n centrul vechi, viitoare cistite ambulante. T-shirt-uri mulate pe burti de bere, tinere hippie cu fusta pina-n pamint insa cu sini nesutienati, distinsi corporatisti cu colegele din dotare, costume la ei, tocuri si fuste atit de scurte cit le permite politica firmei la ele. Una peste alta, este inceputul marii viermuieli care tine pina la lasarea viitoarei ierni, adica destul.

Pisica mea Suri lasa literalmente tone de par, intotdeauna un smoc consistent pe mouse-ul meu, de care se lipeste electrizat. Se aseaza pe pervaz si amusina in zare, prizoniera in apartamentul de la etajul 2. Imi pare rau pentru ea, insa ce-as putea face? S-o plimb cu lesa prin cartier? As agatza cel mai probabil scaieti si as fugi rupind pamintul de ciini comunitari. La 40 de ani povestea asta cu primavara si sexul aferent e intrucitva depasita valoric. Macar ca primavara eu functionez contra valului de entuziasti. Prefer o masa buna si un citit fain, urmate de un somnic pe masura. Trebuie sa ma reapuc de bridge, serios. Am un copac in dreptul geamului pe care il pindesc de muguri. Deocamdata nimic. Apoi, enervant de-a binelea, explodeaza frunzele alea pina se fac mari de tot in nici trei zile. Urit din partea lor - lucrurile sunt mai faine cind se intimpla incet si cu metoda. Mai sunt si zilele cenusii care ma scot din minti, uite cum e azi. Totu-i gri, orice culoare ar avea de fapt. Gri sobolan murdar si fara personalitate. Yaaaak.

Primavara de fapt ma cam irita, cit de cintata este ea de poeti si muzicieni. Trebuie sa inventez combinatii de toale inteligente in asa fel incit sa nu mi se vada burta, ceea ce e din ce in ce mai dificil. Stiu, o optiune de bun simt ar fi sa o dau jos, insa nu sunt inca atit de deprimat incit sa mai tin si vreo dieta. Ma duc in schimb pe jos la Shoni sa ma hraneasca el sanatos. Cu sosuri si piine din Covasna. Pesemne ca sufar de ortorexie, adica de groaza de a nu te ingrasa, insa ma dedau la perversiuni gastronomice si ma gindesc la consecinte poate un pic dupa. Cintarul digital nu minte, mama lui de scula nemteasca. Asta e, mi-o asum, om trai si om vedea ce s-o-ntimpla cu burta mea. Duminica trecuta a fost foarte cald, astfel incit Cismigiul devenise mai aglomerat decit un Mall simbata seara. Realmente te calcai pe picioare cu mii de copii, bunici, parinti, rolleri, biciclisti si skateri. O dementa, nu altceva. Un loc pe banca devenea un bun de lux, ma mir ca nu s-au gasit ceva intreprinzatori tigani sa-l vinda. Noroc ca n-au umplut inca lacul, ca s-ar fi incalecat hidrobicicletele cu barcile claie peste gramada.

Mai nasol e ca in ultimii ani primavara aproape ca a lipsit cu desavirsire, trecindu-se intempestiv din iarna in vara. Cind au fost 30 de grade la umbra in aprilie, chiar mi s-a parut ciudat. Primavara asta ar trebui sa dureze trei luni, ca orice anotimp care se respecta. Aiurea. O luna si gata, pa! Vin caldurile. Miine e si vestita luna aproape de Pamint, asa ca ne ascundem cu totii prin bunkere, ca vine sfirsitul lumii. Celor din blocurile cu bulina le titiie curu' de cutremur, la mare se sperie lumea de tsunami, iar in Bucuresti tot poporul se muta oricum in Centrul Istoric, la una mica. Din cind in cind mai ridica capetele dupa luna aia imensa, doar doar o trece copilu' din ET pe bicicleta. Iar eu, tacticos, ma voi aseza pe batrina mea canapea si voi asculta, evident, The Dark Side of The Moon. Previzibil, stiu. Asta cu sfirsitul lumii e buna daca vrei sa convingi vreo fata. Si, primavara fiind, ea va constata ca e un pretext absolut acceptabil. Oricum, daca miine chiar ar fi sfirsitul lumii, ma declar absolut multumit de ce-am trait pina acum, asa ca ma plec respectuos in fata inefabilului. O moarte datoram cu totii, asa ca tsunami - pornit din strafundul lacului Cismigiu - ridica-te, si loveste napraznic pina la jumatea' bordurilor din cartier.

Despre drumul catre un nou inceput

2011-03-06T08:23:00.000-08:00

Un nou inceput se naste din suferinta, mai degraba decit din altceva. Din suferinta incheierii ce il precede - nu-i asa, un inceput nu merge fara sfirsitul aferent. E natural sa fie asa in lumea relatiilor interumane. O perioada nedefinita de timp se intimpla varii descuamari, fizice si mai ales sufltesti. Facem prisnite, ne dam cu pomezi, nu prea functioneaza, insa un lucru e clar: fiecare zi care trece mai vindeca un centimetru patrat. Si incet incet portiuni intregi revin la normal, ceea ce-ti da speranta. E foarte greu sa te desprinzi de trecut: parte din tine nazuieste inspre cele bune de-acolo, parte din tine se revolta din cauza celor rele. Parte din tine iti spune ca ai gresit rupind, parte din tine constata cu amar ca ruptura s-a produs demult. Perioada tampon intre viata de ieri si viata de miine este un azi nedefinit, care poate insemna luni de zile de neclintire afectiv/mentala. E un timp inghetat, e o tranzitie in bucla, te duci la terapie, te intorci iluminat, dupa o zi doua o iei da capo cu indoielile si apasarile ce nu te lasa sa traiesti. Afara e frig si ninge, de parca si timpul s-a oprit in loc. Daca schimbarea vremii de afara ar fi vizibila, si ar aparea semne de primavara timpurie, ai simti ca se misca ceva, ca lucrurile merg intr-o directie anume. Dar nu, iarna si iar iarna si te trezesti de dimineata si ninge. Discul zgiriat: a mai trecut o zi, a mai trecut o zi, a mai trecut o zi... si parca nici o zi nu trece cu adevarat.

Dar pina la urma faci acel prim pas, si multe se scutura. Mai faci un pas, si parca trecutul incepe sa se indeparteze. Vinovatiile, frustrarile si suferintele se mai inmoaie. Viitorul si trecutul nu mai baltesc in acelasi loc, amestecindu-se. Incepe binevenitul proces de decantare. Si la urma te scuturi si iesi de tot din balta si te indrepti spre soare si incepi sa te usuci. Descoperi linga piciorul tau sting o cutie din lemn cu miner. O ridici. E grea. Simti ca esti legat de ea, ca nu o poti lasa acolo, chiar daca n-ai habar ce contine. Te asezi in fund, pui cutia in poala si o deschizi. Descoperi plin de uimire trecutul, bine asezat in caiete vechi ingalbenite, discuri de vinil prafuite, ilustrate sepia mincate la colturi. Ciudat, nu arata a trecutul tau recent, exprimabil in foldere, mp3, jpg si conturi de Facebook. Te scarpini in cap si intelegi ca ceva ce a devenit cu adevarat trecut se inroleaza in lumea trecuturilor de tot felul, dintotdeauna. Adica lucruri ingalbenite, de demult, mai degraba nascatoare de nostalgie decit de orice altceva. Reasezi in ordine lucrurile in cutie, o inchizi cu grija, te ridici si pleci. Oare ce ar trebui sa faci cu ea? Ar fi simplu sa o depozitezi intr-o cutie de valori si sa bagi cheia-n buzunar. Dar nu merge asa. Trecutul trebuie dus in spinare. E dreptul fiecaruia sa aleaga ce anume selecteaza spre a cara cu circa; daca alegi prea putine si arunci restul, te vei trezi ca ai nevoie de ceva ce nu va mai fi acolo. Asa ca mai bine le duci pe toate, arhivate RAR sa nu atirne asa mult, si asta e. Si inveti astfel ca daca iei in palme fiecare obiect din cutie, il poti impaturi atit de mult incit sa ajunga o bila mica de ceva incert. Si bilele astea mici se lipesc unele de altele pina formeaza un fruct ca de platan, insa mult mai mic. Si asta da, e numai bun de pus in buzunar.

Facind ordine cu trecutul dai verde viitorului. Nu orice zi care vine reprezinta viitorul. Unele zile de miine sunt prelungiri ale trecutului, de ca si cum acesta ar trage in ele cu harponul si le-ar acapara. Evident, situatia asta este antipatica si trebuie depasita cumva. Trebuie sa-i dam cu adevarat o sansa zilei de miine sa fie miine si nu Post Scriptum pentru ieri. Abia dupa ce exersam reala delimitare dintre trecut si prezent, viitorul incepe sa capete sanse. De aia e important sa fim tot timpul in miscare, fiindca daca stam pe loc facem pinze de paianjen si e neplacut. Eu personal ma adaptez extrem de greu la schimbari majore si nu reusesc sa accept ca viata mea de ieri nu mai exista - despartirea a fost dureroasa. Viata mea de azi valseaza aiurea. Insa viata mea de miine promite ceva, ceva ce merita osteneala. Asa ca, ce sa fac, ma potolesc din valsat si accept ceea ce era de neacceptat. Adica ca s-a terminat.

Un nou inceput. Al treilea in ce ma priveste. Nu ca n-as mai fi fost in situatia asta. O iau timid inainte, pas dupa pas, refuz sa ma mai cramponez de trecut - degeaba as face-o. Am gresit mult, am invatat lectiile, asta e. Terapie, psihiatrie, ma simt uneori ca un troliebuz dependent de sirmele lui. Libertatea autobuzului va ramine pentru mine un deziderat. Bine macar ca nu am experimentat niciodata conditia trista de metrou. Adulmec aerul rece in speranta unui damf de primavara. Mi-e dor sa ma duc cu o carte pe banca in parc si sa nu-mi mai pese de nimic. Mi-e dor sa bat strazile cind copacii sunt in floare, si sa reusesc sa inteleg cum naiba se face ca oriciti ani ai avea, tot 16 ani ai de fapt.

Despre a (nu) fi vulnerabil

2011-03-03T02:05:00.000-08:00

Se intimpla uneori ca structura de autoaparare pe care ne-am construit-o in timp sa se prabuseasca cu gratia unui castel din carti de joc. Suntem uimiti, pentru ca ajunsesem sa fim convinsi de invulnerabilitatea zidurilor. Paradoxal, cu cit o asemenea constructie este mai complexa, ridicata cu mai multa metoda, pe baze arhitectonice solide, cu atit colapseaza mai usor. Uneori, un amarit de gard de nuiele rezista mai bine decit trei rinduri succesive de ziduri de aparare, un metru grosime, piatra masiva. Altfel spus, suntem mult mai putin vulnerabili in etapa de inceput a dezvoltarii sistemului de aparare, decit in etapa finala, de inaugurare a marii redute. Motivul principal este acela ca sentimentul de siguranta, chiar daca bazat pe argumente solide, nu e un lucru atit de cert pe cit ne culcam noi pe-o ureche ca ar fi. Explicatia este simpla si usor jenanta: aceste fortarete nu sunt reale. Sunt imaginare. Punct. Asa ca, oricum ai face si in orice fel ai drege-o, esti la fel de vulnerabil in fiecare clipa a existentei tale. Ceea ce, odata aflat, te face sa te simti ca naiba. Planuri, schite, metode, elaborari se dovedesc a fi apa de ploaie - care cum cade, asa se duce.

Adevaratul sistem de protectie fata de lucrurile neplacute ce ti se pot intimpla nu este exterior, ca tot complexul iluzoriu de ziduri de aparare, ci interior. E simplu sa construiesti pe delimitarea unui cerc in jurul propriului eu, macar poti sa vezi ce faci. Insa fara sa-ti dai seama, devii prizonierul propriului castel. In interior e complicat, pentru ca lucrezi in orb, bazindu-te mai degraba pe intuitie decit pe cunoastere. Stim cu totii ca orice interventie in interiorul nostru este in primul rind invaziva, iar in al doilea agresiva de-a dreptul; asa ca trebuie sa lucram cu manusi si instrumente de mare finete. Un prim pas ar fi sa pornim pe drumul cunoasterii noastre reale, cu toate riscurile aferente, prin renuntarea la imaginea alterata cu plus pe care majoritatea o avem despre noi insine. Si asta numai usor nu e. Sistemul interior de protectie nu are nici in clin si nici in mineca cu medievalele ziduri cu creneluri si ferestruici de tras cu arbaleta. Imi pot imagina un sistem mecanic de mare precizie format din usi imense, metalice, angrenate prin roti dintate continute de un mecanism de ceasornic elvetian pus in miscare de un tourbillon cu pendul - altfel spus, un soi de perpeetum mobile al mecanicii spiritului uman. O constructie ce reprezinta perfectiunea mecanicii fine, ce contine rubine si aur, insa si otel albastrui, rafinat pina la alchimie. Pare ceva inimaginabil de complex, imposibil de pus cap la cap, si totusi, daca ceva din noi face cu adevarat minuni, aceasta este imaginatia.

Unde s-ar afla, geografic vorbind, acest angrenaj? In dreptul inimii? In cosul pieptului? Poate in frunte? Nicidecum. El se afla in singe. Totul se misca cu o viteza uluitoare, intr-o curgere continua, datatoare de viata, fara de care nimic nu ar putea exista. Extrem de complexul sistem sangvin este mediul perfect pentru suprapunerea unei structuri de aparare de natura psihico/senzitiva. Odata ce ne imunizam pe dinauntru, nimic nu ne mai poate ajunge, si chiar daca o face, sistemul porneste automat, lubrifiat de singele proaspat, si izoleaza rapid ceea ce este de izolat, eliminindu-l apoi intr-o maniera simpla si lina. Stiu, toata povestea asta usor SF pare mai degraba un deziderat decit ceva implinit; asa este, insa mi-e clar ca e un proiect la care lucrezi in fiecare zi, an dupa an, pina dai coltul si nu mai conteaza asa de mult. Intotdeauna m-a uimit incredibila complexitate a corpului uman, probabil inegalabila. Si plecind de-aici m-am gindit la si mai uimitoarea complexitate a relatiei suflet/spirit, pe care clar n-ai de unde s-o apuci. Majoritatea traumelor dintr-o viata de om sunt sufletesti, si nu fizice. De git ne atirna cu mult mai multi bolovani decit colesterol marit sau cine stie ce hipertensiune. Regrete, neimpliniri, iubiri imposibile, frustrari, adinci suferinte, iaca cockteil-ul perfect pentru o putin vizibila vulnerabilizare fizica. Si ne trezim ca ne sta inima-n loc, si vin niste nenei cu padele din alea lubrifiate, si poc, douasutepatruzecidevolti, incearca sa ne trezeasca din morti.

Mi-as dori sa nu fiu vulnerabil, insa sunt. Mi-as dori sa am acel minunat sistem de aparare insa nu il am, cel putin nu inca. Mi-as dori sa nu fiu atit de sensibil incit orice cacat sa-mi dea la temelie. Mi-as dori sa ma pot maturiza afectiv asa cum am facut-o mental. Mi-as dori sa nu mai doara, sa nu-mi mai pese, sa uit si sa pot zimbi cu gura pina la urechi din nou, insa mai e pina acolo, sunt in teste. Cruda realitate spune ca orice sistem de aparare are o fisura, o usa ascunsa prin spate; e ca patratul ala gol de la baza cazii din baie pe unde sa poti intra daca se strica sifonul. Imunitatea senzitiva ramine un mit, insa unul de care sa te poti agata. Nu e atit de greu sa schimbi starea de deriva cu una macar de deriva controlata. Navigam prin viata mai usor sau mai greu, mai ridicam o pinza, mai coborim alta, mai dam drumul si la motoare daca avem in dotare, legam uneori cirma cu o sfoara pe directia inainte si ne ducem la culcare, Dumnezeu cu mila. Neputinta de a controla tot ceea ce ti se intimpla in viata n-ar fi o problema, te obisnuiesti. Insa suferinta ar putea fi ceva mai putina. Durerea mai rara. Tristetea mai trecatoare. Prefer sa-mi iau un scaun comod, ma las pe spate, chiar daca intr-un echilibru fragil, trag cu sete din tigara si controlez cirma cu picioarele. Cit de greu poate fi?...

Despre depresie

2011-02-27T02:39:00.001-08:00

Nu pot vedea depresia altfel decit subiectiv; sunt bipolar si ma viziteaza cu regularitate in fiecare primavara, uneori mai dura, alteori mai suportabila. In mare, depresia inseamna o forma de suferinta fara motiv, cel putin aparent. O suma de frici exagerate fara masura, in general cu o prea vaga baza reala. O dureroasa lipsa de motivare inspre a face orice, absolut orice. O somnolenta generalizata, o fata permanent cazuta, disparitia aproape totala a unui zimbet, incapacitatea de a-ti asuma orice, si - evident - cireasa de pe tort, inevitabilele ginduri spre suicid, din fericire intotdeauna ramase la stadiul de gind. Te trezesti tirziu dimineata, aminind trezirea atit de mult cit se poate, dat fiind ca somnul este cel mai sigur refugiu, poate singura forma de evadare pe care o ai la dispozitie. Orice problema minora, cum ar fi un drum de facut la Posta, este un demers pe linga care karma lui Sisif pare floare la ureche. Impactul acestei stari asupra partenerului de viata este, in cele din urma, asemanator torturii cu picatura chinezeasca. Ma vad prea bine zacind pe coltul meu de canapea, surfind mecanic pe net, fumind trist, nefiind capabil sa aud nimic din ce se petrece in jur. Maniile au un impact devastator, asta e clar; insa depresiile sunt cele care dau la temelie, incet dar sigur, de parca ar veni insotite de cohorte de termite infometate. O prezenta tipica depresiei este motivul recurent al drobului de sare, pe care-l stim de la Creanga. Stai ca boul si te temi ca-ti va cadea in cap, mai devreme sau mai tirziu, dar nu-ti scoli curu' de pe canapea sa-l muti naibii de-acolo. Insa nu de lene, ca in poveste, ci din imposibilitatea de a te urni din loc. Pofta de mincare dispare uneori, si-atunci devii incet incet slabit, galben si intrucitva fantomatic, sau, dimpotriva, creste, si atunci bagi in tine ca de frica mortii, adaugind mincarea evadarilor de tipul somnului. Fuga de responsabilitate de orice fel este poate cea mai constanta stare de fapt atunci cind esti in depresie. In ceea ce ma priveste lucrurile sunt complicate si de faptul ca bipolar fiind, nu mi se pot prescrie antidepresive, deoarece exista riscul virarii inspre manie, ceea ce nu e de dorit. Astfel sunt nevoit sa duc depresiile pe picioare, asa ca trebuie intotdeauna sa-mi gasesc resurse pentru a lupta cu ele, ceea ce este cumplit de obositor.

Cel putin teoretic, depresia, cu toata gama de suferinte, tristeti si frici, poate genera creatie extrem de profunda, chiar daca cu greu scremuta din cauza incapacitatii de a te aduna sa te-apuci de scris. Poate cele mai lirice teme muzicale pe care am fost in stare sa le scot din mine s-au nascut in depresie. La urma urmei, marii compozitori erau, in bloc, depresivi de profesie. Motivele muzicale calde, lente si care impresioneaza profund ascultatorul, vin din suferinta, in special din nazuinta catre ceva anume, asa numitul yearning la englezi. Pentru mine, cunoscind perfect starea de lamiie stoarsa cu forta, mi-a devenit usor sa depistez muzici scrise din adinca suferinta. Cel mai clar se vede asta la Mozart, pentru ca muzica lui este absolut transparenta - nu pare a fi cautat niciodata sa-si disimuleze trairile. Chiar si concertele de pian scrise in tonalitate majora, deci teoretic pline de optimism si bucurie de a trai, au ceva straniu in ele, ca o anume resemnare in a putea doar spera la fericirea care nu l-a prea vizitat in scurta si incilcita sa viata.
Arta lui Dali s-a nascut din depresii crunte, mascate intr-un lifestyle excentric. Lirica unui Schumann sau Chopin arunca valurile depresiei cu forta unei fintini arteziene.

Depresia este incapacitatea cronica de a te adapta lumii ce te inconjoara. Toti si toate par a trage de tine si tu nu poti face fata. Nimic nu mai poate pune in miscare jocul complex al serotoninei si dopaminei, decit poate mult hulita tigara care te-a scos de atitea ori din tot atitea momente crunte. Cafeaua de dimineata, tigarile care dispar pe nevazute din pachet, gindurile negre, sau macar gri sobolan, cam asa arata dimineata spre prinz a unui depresiv de profesie, cronic si cu dunga rosie in buletin. Este naucitor cind nu te mai poti bucura de copacii in floare, de gardurile pline de forsitia sau, mai tirziu, de primele frunze verde puternic sau de pufii de plop. Te refugiezi in orice te-ar putea abate de la gindurile negre: carti, filme, ore intregi petrecute privind la Discovery sau Mezzo. Devii incapabil in a-ti mai exprima sentimentele, altele decit cumplita tristete. Nu mai esti sigur de nimeni si de nimic. Totul isi pierde incet culoarea, oprindu-se in cele din urma la o sepia uniformizatoare si extrem de pesimista. Iar o lume sepia este doar cu un strop mai acceptabila decit una alb negru, cu mult negru ce pare a inghiti orice geana de lumina. Te stapineste sentimentul ca nu ai spre ce ridica fruntea, ca nu ai cui cere indurare, ca esti din ce in ce mai singur si mai condamnat la o obida surda, mistuitoare. Lumea ajunge sa se limiteze la unele umbre si sunete neclare, insuficiente pentru a putea afla ce si cui si cum sa comunici.

Depresia ucide mindria de orice fel. Orgoliul devine o gluma proasta. Self-esteemul pur si simplu inceteaza sa mai existe. Te lasi calcat in picioare fara sa schitezi macar un gest de impotrivire. Spui celuilalt ce vrea sa auda, orice numai sa scapi odata de conversatii imposibil de dus. Nevoia de izolare este primordiala; vrei sa te ascunzi cu orice pret, oriunde, oricum. Cind in sfirsit vine seara, te pitesti sub plapuma plin de speranta ca vine somnul si odata cu el - uitarea. Insa nu scapi asa usor. Din pacate, de cele mai multe ori somnul iti este bintuit de alti demoni, cei ai noptilor chinuite si incovoiate. Cosmaruri ciudate, lipsite de noima, te trezesc transpirat in toiul noptii, si te trimit sa te dregi cu o tigara-doua si un sentiment de ultima si profunda golire. Cruntul adevar este ca nu ai unde sa fugi, nu ai unde sa te ascunzi. Trebuie sa rabzi gindindu-te la faptul ca mai devreme sau mai tirziu va trece, ceea ce e perfect adevarat, fiind singura chestie de care te poti agata.

In ceea ce ma priveste, a trebuit sa ma obisnuiesc cu depresiile mele ciclice, si sa incerc in timp sa traiesc cu ele, mai degraba decit sa le alung - asta cu alungatul neavind nici umbra de sorti de izbinda. Daca reusesti sa pastrezi undeva in tine un miez neatacabil care sa-ti spuna permanent: nu esti tu asta, e depresia din tine, nu pune botu', nu fii fraier, o sa treaca, la capitolul "care pe care" tu invingi intotdeauna, pentru ca cucoana depresie pina la urma se plictiseste si pleaca. E un parteneriat nedorit insa de neocolit, cumva ca legatura de nezdruncinat dintre om si fisc. Urasc fiscul, insa imi onorez obligatiile: nu ca as avea de ales. M-am gindit cindva daca nu cumva le-as putea face lipeala, depresiei si fiscului adica, sa se chinuie intre ei pina la sfirsitul veacului. Nu merge, si mi se pare mare pacat, pentru ca s-ar fi potrivit de minune.

Despre tristete

2011-02-22T06:23:00.000-08:00

Tristetea este acel ceva care ne viziteaza cu mult mai des decit ar trebui, transformindu-ne in niste nostalgici usor patetici ce suspina pentru trecute clipe de fericire. Tristetea, spre deosebire de depresie, are motiv. Si nu trece cind vrei tu, ci numai cind vrea ea, astfel ca o banuiesc a fi cu mult mai mut decit un biet sentiment, ci mai degraba un soi de virus inca necartografiat de medicina moderna. O viroza, o tristete, o ebola la desert. Astfel am ajuns sa constat ca tristetea poate fi molipsitoare, precum cascatul. Este fara doar si poate frustrant, insa n-ai ce-i face. E greu atunci cind te trezesti de dimineata gata trist; cafeaua nu-ti mai prieste, si ai mari sanse sa ramii botos o zi intreaga. De obicei o plimbare sau o masa buna mai indulcesc din amar, dar nu e obligatoriu. Apoi ar mai fi alcoolul, care - cel putin teoretic - te face sa mai uiti. Si in nici un caz iarba, care umfla tristetea din tine inspre punctul de a face poc. In nici un caz Dostoievsky, mai degraba PGWoodhouse - Jeeves ajuta in felul lui caracteristic. Daca tristetea asta tinde sa se permanentizeze, lucrurile se complica, pentru ca pe negindite se transforma in acea melancolie ce duce la depresie.

Tristetea are ca principal ingredient amaraciunea. Asta din urma vine de la amar, care este cel mai neplacut din cele 5 gusturi oficial recunoscute: sarat, dulce, acru, amar si umami. Umami e o traznaie noua care numeste gustul parmezanului si al unor oarecare alge pe care nu cred sa le maninc vreodata. Amarul asta este reprezentat poetic in varii forme, ceea ce este elegant, insa pe mine ma duce cu gustul doar la algocalmin fiola - asta in varianta hardcore - si la cafeaua fara zahar. Este cel mai crunt gust, care mai apare uneori la castravetii verzi, de-ti strica mindrete de salata. Amaraciunea odata instalata nu se da dusa cu una cu doua, chiar daca te umfli cu Nutella, folosind o lingura mare de salata. Astfel, de orice gust scapi rapid, mai putin de amar. Acesta e aici sa steie si sa-ti aduca mereu aminte ca cele mai rezistente amintiri sunt cele triste. O fi formula dulce-acrisor un compromis placut, insa in alaturarea dulce-amar, amarul tinde sa copleseasca. Singura arma eficienta in combaterea amarului este tigara. Testat.

Cind esti trist, un lucru bun e ca pisica ti se cuibareste in brate facindu-si tacticoasa numarul, torcind de mama focului si eventual framintindu-te pe burta vadit curativ. Incepi sa te raportezi la fazele lunii - un widget pe desktop iti arata in fiecare clipa cum stai. Stii cumva, fara sa-ti fi spus nimeni, ca luna plina face minuni, aducind in tine lucruri la punct de fierbere, dind astfel pe-afara apasari mai noi sau mai vechi. Chiar daca este innorat si cenusiu, ajungi sa simti povara lunii pline, sau poate eliberarea pe care ti-o promite. In partea opusa, la Crai Nou sau Cornul Lunii cum zic turcii, te simti vulnerabil si slabit, de parca prea mica cantitate de reflectie solara pe care subtirea luna o poate oferi nu iti e indeajuns. Categoric, acea stralucire solara mijlocita prin reflectie pare mai nobila, mai profunda si mai speciala decit cea trimisa de Soare direct, ziua la amiaza. Suntem fiinte reflexive, fara doar si poate, si asta de multe ori mai degraba ne incurca decit sa ne ajute. De asta un pic de argint la locul potrivit mai inmoaie din duritatea rece a puterii pe care Luna o poate exercita asupra miezului nostru cel mai ascuns.

Daca tristetea ar fi un folder ar contine documente, poze si filmulete, bine organizate, usor accesibile. Uneori iti vine sa il stergi cu totul, insa stii prea bine ca daca ai face asta ar fi cu mult mai grav. Nu de alta, dar tristetea fara lumea ei devine inerta, insa nu mai putin dureroasa. Folderul asta e pretios, poate chiar mai valoros decit cel cu momentele de fericire - ne aduce aminte permanent ca suntem supusi greselii, ca nu toate se petrec dupa vointa noastra, ca universul nostru este periculos de dependent de lucruri din afara asupra carora nu avem nici umbra de putere. Ne putem apuca sa clasificam dupa importanta: familie, profesie si restul lumii. Familia mea ramine cea a parintilor si fratilor mei - ambele casnicii incheindu-se, e ca si cum m-as fi intors mereu de unde am plecat, ceea ce este amar pe de-o parte, si - paradoxal - datator de speranta pe de alta. Depasesti in fine tristetea si respiri un aer uitat, acela al unei libertati de demult, buna ca blockstart pentru saltul spre inainte. Chiar daca viitorul pare blurat, ceata se ridica pina la urma si vezi mai in profunzime sensul cararii pe care ai ales - sau ai fost nevoit - s-o urmezi.

Cind se aduna prea multa tristete lasa urme, ca niste cicatrici pe dinauntru care te maninca si nu te poti scarpina. E frustrant, insa in timp senzatia dispare, si uiti de ea pina la urmatoarea tristete. Nu mai lupt cu tristetile mele de mult, pentru ca am inteles ca e mult mai bine sa le las in voia lor. Cum spuneam, nu te poti lupta cu o viroza, nu va trece mai repede. Macar tristetea nu te obliga la antibiotice, ceea ce tot e ceva. Te poti incet obisnui - categoric un om energetic si cu gura pina la urechi este mult mai lovit de aparitia unei tristeti-soc, neprevazute, decit unul suficient de hirsiit in a fi demoralizat si amar. Nu o resumti ca o greutate, nici macar ca o povara, ci ca pe o importanta componenta a ta care a ales aceasta cale, mai degraba decit oricare alta. Ridici din umeri si mergi mai departe, constient ca nu ai prea mare lucru de facut. Daca pentru depresie s-a inventat tratament, tristetea trebuie dusa pe picioare, pastrind speranta ca pina la urma va trece. Iar cind trece, trece - ca si cum nici nu ar fi existat vreodata. E ca si cum ai merge relaxat pe o bicicleta cu roti ajutatoare proptite la roata din spate, si la un moment dat le-ai pierde. Trist, insa al naibii de necesar. Nimeni nu-ti cere sa faci acrobatii pe monociclu; insa sa mergi de bun simt pe o bicicleta normala este ceva ce se asteapta de la tine. Iar cind obosesti, te dai jos, si mergi pe linga ea tinind-o usor de ghidon. Asa ca nu ma pot opri sa constat ca fericirea trebuie ca are de la trei roti in sus. Pour la bonne bouche de la stabilite.

Despre resemnare

2011-02-21T00:06:00.000-08:00

Dupa ce opresti motoarele barca va mai inainta un timp nedefinit, in simpla inertie, creindu-ti senzatia ca e posibil sa alunece astfel la nesfirsit. Nu e posibil, si o stim cu totii prea bine. Insa ne agatam cu dintii si unghiile, doar doar. Poate chiar ne aplecam si bagam o mina in apa, incercind a sugera o palida vislire. Evident, orice am face, e degeaba. Asa ca mai bine ne turnam o ceasca de cafea, asteptam oprirea, aruncam ancora si lansam - daca e necesar - un semnal SOS. Va aparea la un moment dat paza de coasta si dupa caz, fie ne va injura ca i-am deranjat pentru o banala pana de benzina, fie ne va ajuta si elibera inevitabila piperata factura. Resemnarea asta, adica desfacut o noua semnare, e o treaba intrucitva neplacuta, privind in mare. Este o noua semnare datorita caracterului sau de revizuire a unor lucruri ce tineau de un alt contract, mai vechi. Anii curg la umbra unor intelegeri devenite principii de viata. Principiile astea nu sufera amendamente in timp, data fiind natura lor de legi fundamentale. Iar cind se surpa, se prabusesc cu totul, definitiv si irevocabil. Ne resemnam cind intelegem ca o slujba de multi ani se termina. Ne resemnam cind o casnicie de si mai multi ani se prabuseste cu gratia unui castel din carti de joc. Pina sa ajungem la resemnare trecem prin revolta, suferinta, speranta, disperare, isterie, depresie si tot soiul de stari tranzitorii inevitabile intr-o situatie de gen. Incapacitatea noastra de a accepta ca roata morii de apa s-a oprit in mod implacabil ne face sa pierdem mult timp dindu-i disperate tircoale. Ca sa repunem roata in miscare trebuie sa investim cantitati imense de energie, si asta fara sa avem garantia ca va merge ceas din nou. Asa ca, in final, o mingiiem delicat pe teasta, si o ducem pe bucati la muzeul satului, unde va mai suscita poate ceva interes din partea copiilor care vin la muzeu cu clasa.

Resemnarea poate produce doua tipuri diferite de reactii, asta in cele din urma. Poate insemna o mare de tristete ce te invaluie din ce in ce mai subtil, si din care nu vei reusi sa iesi decit cu mare greutate. Sau poate declansa o anumita stare de intelegere a lucrurilor, chiar daca amara, ce duce in timp catre a incheia capitolul si a porni spre mai departe. Resemnarea presupune recunoasterea realitatii prin abandonarea cramponarii de iluzii. Este o taiere lina a cordonului ombilical, neintruziva. Eliberarea este fara doar si poate un soc, insa un soc necesar. In cele din urma se instaleaza o anume nostalgie ce aduce un timid inceput de zimbet cald in coltul gurii. Resemnarea nu inseamna a arunca armele, nu e un abandon, nici macar un act de predare venit in urma renuntarii. Este mai degraba ceea ce se instaleaza dupa momentul intelegerii ca nu mai e loc de lupta pentru ca totul s-a terminat. Daca nu tii cont de realitate si te arunci in continuare in lupta, te vei satura dupa un timp de razboiul cu morile de vint. E viril, insa cit se poate de contraproductiv. Refuzul de a accepta un adevar clar precum cupa de cristal denota maxima incapatinare si, in cele din urma, prostie. Iar prostia cu siguranta doare.

Un om cu adevarat inteligent cedeaza, si o face cu eleganta - pentru el resemnarea este o stare a unei anumite normalitati, si nu o glastra sparta in cap. Un astfel de personaj stie sa-si recunoasca greselile cu demnitate, insa pina la un punct. Tipul asta de om este ceva catre care nazuiesc, admirind atitudinea britanica asupra genului asta de situatie. Stiu, singele meu latin freamata si e greu de supus, insa ma simt a fi pe drumul cel bun. Cind usa spre care tinzi se dovedeste a fi incuiata cu un lacat nou si tu n-ai cheie, trebuie sa iei o decizie. Fie stai acolo, in fata ei, si astepti sa apara cineva care sa ti-o descuie, fie tragi aer in piept si te indepartezi, la pas usor, chiar daca nu stii exact spre ce te indrepti. Eu am ales a doua varianta, si nu din orgoliu; ci din intelegerea faptului ca o usa incuiata nu te mai priveste. E dureros, insa cumplit de adevarat. Din fericire, in caile unui om apar nenumarate usi catre nenumarate locuri, cararile sa rasfira in toate zarile, pasii te poarta catre alte lumi, catre alte trairi, asa ca intotdeauna ni se rezerva ceva nou de aflat, de explorat, de cunoscut si apoi de inteles.

Cind sentimentul resemnarii incepe sa paleasca, pentru ca asta se intimpla mai devreme sau mai tirziu, apare un anume fel de primavara a noastra, unde natura ne renaste, copacii ni se umplu de flori, ne biziie albina si fluturele, ne susura izvorul si ne adie zefirul. Bucolic, e drept, insa autentic. Daca ne adunam la vreme, putem renaste din propria nu cenusa ci tristete. Asta de parca tristetea ar fi patul germinativ ce va genera in timp o renastere complexa si completa. Da, exista viata dupa suferinta, resemnarea ajuta, indreptatul coloanei parca si mai mult. Nu ne mai tirsiim pasii ci calcam cu demnitate, nu mai avem acelesi cearcane sub ochi, nu ne mai atirna miinile lipsite de vlaga. Fiecare dintre noi avem datorii de platit, si le platim; vini de dus in spate, si le ducem; neimpliniri de asimilat, si le asimilam. Nu e nici usor si nici placut, e doar in firea lucrurilor. Daca reusim sa invatam din propiile greseli, incepind prin a le recunoaste, vom ajunge la momentul la care nu ne vom mai grabi sa aruncam vina pe cei din jur, lasindu-ne pe noi neprihaniti si puri precum sfintii mucenici. Sa fii sincer cu tine insuti nu-i tocmai de-aici de colea. Ne plac neamurile si prietenii care ne spun ce vrem sa auzim, si ne displac profund cei care ne critica. N-ar trebui sa fie asa. Ar trebui sa ne putem asuma responsabilitatea asupra celor ce ni se intimpla. Cu parti bune si rele. Pentru ca daca nu facem asta pina la urma, se cheama ca nu suntem decit niste loseri, si inca de cea mai joasa speta. Stiu, este o eticheta ca oricare alta, dar asta nu schimba in vreun fel datele problemei. In concluzie, resemnarea este ceva deosebit de util, pentru ca in lipsa ei ranile vor refuza cu indirjire sa se inchida.

Despre a fi inert

2011-02-17T19:40:00.000-08:00

La inceputul anilor '90 la orice semn se adunau pe strazi zeci de mii de oameni care protestau vehement. Acum te rogi de ei sa iasa pentru a-si cere drepturile, iar ei nu ies. Nici de-ai naibii. Ai zice ca protestele din lumea araba ar avea ceva inspirational. N-au. Romanul sade confortabil la televizor, mutind de pe Realitatea pe A3, si toata lumea e fericita. Astfel, oricine ar fi la putere va putea - teoretic - sa faca orice traznaie, fara riscul de a fi taxat de "popor". Capitalismul asta de supermarket e caldut, atita vreme cit ai un minim salariu decent. Toata lumea se duce cu listuta la cumparaturi si se simte bine impingind abulic de un carucior. Tineri parinti cu cite un copchil atirnind, pensionari mega-chibzuiti, studenti cu pretentii mici, ce mai, fauna complexa nu altceva. Te duci acasa cu o punga de chipsuri si-o cola la doi litri si lumea e a ta.

Cel mai pervers pericol este televiziunea. Chiar daca, teoretic, ofera de toate pentru toti, dupa cifrele de audienta se vad clar preferintele romanilor. Daca il prind pe englezul de a inventat ideea de tabloid, ii crap capu'. Tocmai ei, care au cea mai tare forma de invatamint din lume? Asa se face ca omul nostru average isi duce viata intre TV si supermarket. Pozele cu bordeie dotate cu parabole de satelit sunt deja loc comun. Apetenta romanului pentru televiziune este imensa, de aia si avem cel mai mare numar de posturi TV din Europa. Reality show-uri submediocre, telenovele aberante, celebre emisiuni-concurs, Doamne, te apuca durerea de cap. Basca tot valul de vedete-impostor creat de presa tabloida. Tot romanul vrea sa stie cine cu cine si-o trage si daca se poate cum, cine-si inseala nevasta sau cine a mai facut cura de slabire. Odios.

Proprietatea unei substante de a fi inerta inseamna ca poti sa te dai si-n cur si-n cap si nu reactioneaza in vreun fel. De unde si termenul inertie - adica subiectul e mort da' mai misca asa, ca un reflex. Mase de oameni abrutizati, fundamental idioti, categoric influentabili, marsaluiesc dinspre casa spre serviciu si viceversa fara sa vada stinga-dreapta ce se petrece. Poti taia lemne pe ei si tot nu-i scoti din amortire. Termenul propus de Pink Floyd, "Confortably Numb" este perfect - nici ca se putea mai potrivit de-atit. E vorba de o dulce amortire, de a te preda sistemului cu arme si bagaje, de a deveni acel tip de sclav de care lumea asta smintita are atita nevoie. Oameni care tiriie dupa ei credite impovaratoare, facute cu inima deschisa intr-un timp al bunastarii, apus de citiva ani. Viata lor este grea, saturniana; fiecare zi e o noua provocare. Insa fac ceea ce stiu sa faca: se incoloneaza si marsaluiesc, in deplina ordine, pentru ca exact asta li se cere in schimbul unui salariu mizerabil, fara de care sportul de-a hypermarketul le-ar fi interzis. Acasa stau in fata televizorului si iau de buna orice informatie venita din el. Le lipseste muschiul necesar legii a doua a comunicarii, adica punerea sub indoiala a veridicitatii mesajului.
Cel mai crunt se vad toate astea la alegeri. Sunt de parere ca dreptul de a vota ar trebui sa fie acordat in urma unui examen, atit psihologic, cit si de cultura generala. Este absolut frustrant sa traiesti intr-o tara condusa de unii pe care i-au ales prostimea, cocalarii si mahalaua. Ideea votului cenzitar ar trebui reluata si modificata pentru a se plia pe standardele contemporane.

Sistemul stimuleaza eradicarea necesitatii de a gindi. Sau mai exact, de a gindi diferit. Majoritatea perpetueaza ideile altora, putini sunt cei care exprima pareri pur personale. Capacitatea de a analiza informatiile, de a le sintetiza si apoi corela, se gaseste greu, din ce in ce mai greu. Oamenii par teleghidati, se misca uniform, si fac tot ce li se spune. Cumpara marfurile din reclame, urmaresc cu sfintenie talk-show-urile si programele preferate, citesc presa de scandal si toata lumea e mutumita. Munca a devenit aproape robotizata, tocmai pentru a iesi in intimpinarea unei generatii de muncitori robotizabili. Masa de manevra este esentiala pentru sistem - fara ea ar fi imposibil sa tii in mina atita omenire. Iar a te juca de-a psihologia maselor e un sport clasic pentru domni distinsi. Adevarata putere se afla in miinile citorva, cu siguranta nu mai multi decit degetele miinilor, si acesti oameni dicteaza ce se intimpla cu tara asta. E drept, asa e peste tot in lume; insa o fi etic? O fi moral? Nu, nu e nici una nici alta, insa asa stau lucrurile si nimic nu le poate schimba.

In loc de concluzie, privesc inspre inertia din jur, inteleg ca lucrurile s-au alterat ireversibil, oamenii nu mai sunt aceeasi, idealurile lor s-au banalizat. Scara de valori are trepte lipsa sau indoite, totul se masoara in bani, cit mai multi bani, oamenii simt nevoia de a-si exprima sinele si apartenenta prin masini scumpe conduse violent, viata devine din ce in ce mai legata de material, de pragmatic. Nu mai reusesti sa ajungi la oameni pentru ca nu ti se mai permite - exista un zid de separatie care, pe zi ce trece, devine tot mai impenetrabil. Gindirea libera a devenit o gluma proasta, si asta se vede peste tot in jur. Adevarata libertate este doar o umbra trista a ceea ce promitea acum douazeci de ani ca va fi. Oamenii au pierdut simtul colectivitatii, asa ca duc o existenta profund individualista. Pina si relatiile de buna vecinatate nu mai sunt cum erau. Cuvintul zilei se alege din trei de A: alienare, abrutizare, apatie.

Despre esec

2011-02-14T05:06:00.000-08:00

Esecul e o chestie a carei probabilitate ne apasa crunt. Stam in fund si ne e groaza ca mai devreme sau mai tirziu vom esua intr-un fel sau altul. Evident, cind ti-e dat un esec, va trebui sa te descurci cu el, cu mai multa sau mai putina prestidigitatie. Acuma, interesant e de determinat ce e ala un esec; in sensul ca nu orice sut in cur se califica la acest capitol. Eu spre exemplu am esuat in doua casnicii: ma rog, n-as zice tocmai ca am esuat, ci mai degraba ca le-am consumat, ceea ce nu e chiar acelasi lucru. Esecul e ceva ce trebuie ca a depins in primul rind de tine, de nepriceperea, eroarea, egoismul, orgoliul si in fond prostia ta. Esec e cind pici examenul stiind ca nu ai invatat nimic. Esec e cind ii promiti copilului ca te vezi cu el si in ultima clipa il suni ca a intervenit ceva, oficial la munca, neoficial la bere cu baietii. Esec e atunci cind nu mai tii cont nici de umbra principiilor pe care le aveai cindva. Esec e atunci cind constati ca, lasindu-te pe o ureche ani in sir, toate s-au agravat in jurul tau pina in prag de distrugere. Oricit m-am cautat, si m-am cautat ceva, atit de capul meu cit si cu ajutor de specialitate, nu am reusit sa descopar esecul in deciziile ultimilor ani, ceea ce tot e ceva.

Sa stai permanent cu frica esecului in git e frustrant de-a binelea. Mai ales daca esti artist sensibilos si cu mood swinguri gramada. Insa de putina vreme am reusit sa trag linie si sa adun, si nu mi-a dat cu virgula, ba dimpotriva. Viata mea de pina acum s-a desfasurat in parametrii, cu reusitele personale si profesionale usor cuantificabile. Asa ca pot linistit sa ma opresc, sa trag o gura adinca de aer - sau tutun - in piept, si sa-mi zic in barba: not bad. E ca atunci cind o goeleta ce parea iremediabil in deriva prinde un curent caldut si pasnic, care o mina undeva, nu e prea clar unde, insa in orice caz cu blindete si nu cu de-a sila. A venit si pentru mine vremea liberei plutiri aparent fara noima, insa in libertate, minte limpede, inima pulsinda si usor vint in pupa.

Daca viata ar fi un interminabil sir de reusite si laude, ar fi mai mult decit ciudata. La naiba, trebuie sa te mai impiedici din cind in cind. Altfel ar fi nefiresc, si buseala aparuta cind te astepti mai putin - nimicitoare. Am fost ferit de surprize neplacute, gen topor in moalele capului, asa ca inca o data ma pot considera favorizat al sortii. Decit sa te ineci in balta propriilor "esecuri", mai bine inoti brass langsam si cauti un tarm, orice tarm, care sa fie punctul de plecare pentru mai departe, indiferent ce poate insemna acest mai departe. Altfel spus, paradoxal, e mai simplu sa o iei de la inceput decit sa stai ca vita uitindu-te pe peretii pictati abstract ai propriei vieti ametite, asta daca nu futute de-a binelea. Poate parea dificila urnirea de pe loc, stiu, e nevoie de o cantitate semnificativa de energie, insa chiar trebuie, altfel praful se alege de tot si toate, si e pacat.

Sa ne imaginam esecurile ca pe niste pisici negre care se incapatineaza sa ne treaca prin cadru cind privim la peisaje mirifice. Adica niste mizerii care au darul de a ne strica cheful cind ne e lumea mai draga. Si daca ar trece cite una in fuga din cind in cind ar mai fi ceva, insa cu timpul se transforma in procesiuni de grup cu mitze negre, din ce in ce mai multe, din ce in ce mai organizate, din ce in ce mai lente si plictisite. Atunci aflam cu mirare ca a numara oi este o chestie utila in viata de zi cu zi, si nu doar in prag de esuare in bratele atit de doritului somn, eliberator si profund. La fiecare turma de mitze le arunci un numar dublu de oi, sa vedem care pe care.

Esec inseamna ca am facut din prost in mai prost, incapatinindu-ne in progresia asta pina in pinzele albe. De fapt putini oameni sunt atit de tembeli. Majoritatea umblam la setari pe parcurs, din bun simt daca nu de altceva. Nu ca actiunea noastra ar modifica semnificativ rezultatele, insa macar putem spune ca am incercat. A ajunge sa fii disperat nu e o solutie; cu cit esti mai disperat cu atit mai mult te porti prosteste, luind-o pe aratura definitiv si irevocabil. Oleaca de ratiune, oleaca de logica si o doza sanatoasa de sinceritate cu tine insuti pot face minuni. Asta, evident, daca poti cadea la pace cu propriu-ti afect. Esecurile mele au inceput incet sa se transforme in combustibil pentru viitor; din ele aflu ce greseli nu trebuie sa mai fac, din ele aflu cine sunt de fapt si cum pot sa ma indrept acolo unde ma descopar strimb. Astfel, esecurile mele ajung sa munceasca pentru mine, siderate fiind de faptul ca nu era in intentia lor sa faca asa ceva. Sa fie sanatoase, nu eu le-am pus sa existe, cu atit mai putin sa ma siciie. Trebuie mers inainte cu tot dinadinsul, altfel este categoric pierdere de vreme si de resurse. Daca ma vedeti pe strada urmat de un oarecare cird de ciori, stati linistiti, sunt in regula, se cheama ca imi duc crucea in varianta aviara.

Si, pina la urma, singurul esec in viata este acela de a nu fi incercat. Asta pentru ca nu exista esecuri: doar experiente si feluri in care reactionezi la acestea.

Despre destin

2011-02-11T08:17:00.000-08:00

Stiu, mi s-a mai spus, ce ti-e scris in frunte ti-e pus. Cu majuscule sapate si umplute cu vopsea aurita. Nu te poti impotrivi destinului, cu toate ca esti indreptatit sa incerci. E-adevarat, exista liberul arbitru care - cel putin teoretic - poate schimba multe. Doar teoretic. Practic - nu schimba mare lucru, poate doar unele nuante. Suntem tributari propriului destin, si - mai devreme sau mai tirziu - ne lasam in voia lui, nu cu resemnare, cit cu intelegerea implacabilitatii sale. De fapt, simt ca toate cite mi s-au intimplat au depins in prea mica masura de mine. Ingerii vegheaza, Dumnezeu decide, noi cel mult putem sa luam notite. Am intilnit oameni care nu cred nici in Dumnezeu, nici in destin. Of, cit ii mai invidiez. Ei sunt asa siguri pe puterea lor de a-si trasa propria viata, incit asimileaza interventii externe ca fiind ale lor. Sublima implinire a naturii umane. Conditia umana insa ne invata sa fim smeriti in fata inefabilului, ceea ce mai devreme sau mai tirziu ajungem a face. Spectrul iminentei morti ne poate descuraja, ne poate deznadajdui, ne poate cufunda in adincurile melancoliei. Insa moartea chiar este inevitabila, asa ca ce rost ar putea avea sa ne umplem gindurile cu teama ei? Pina sa dam coltu' mai sunt destule de facut, hai macar sa le facem calumea. Chiar daca uneori nimic nu pare a mai avea sens, chiar daca lucrurile nu par a duce niciunde, trebuie sa ne pastram acel intim 10% care nu sa spere, ci sa fie absolut convins ca pina la urma va fi bine. Si, invariabil, va fi - pentru ca asa functioneaza viata, anume ciclic. De cite ori m-am infortosat in a ma opune propriului destin, de atitea ori am cedat in cele din urma, cu coada-ntre picioare, spasit si pus la locul meu. Un lucru esential, primordial chiar este recunostiinta. Trebuie sa fim in fiecare zi recunoscatori pentru cele ce ni se intimpla, fie ele bune sau aparent rele. Spun aparent fiindca un eveniment nu este negativ pina nu-si arata toata paleta de consecinte. Stiu, uneori ni se ia de atitea suturi in cur/posibili pasi inainte, insa nu prea avem ce face. Se intimpla sa te intrebi, vazind ca destinul tau e varza: cine o fi scris scenariul asta submediocru? Ei bine, cineva l-a scris. Iar daca noua ni se pare prost, e posibil ca gusturile noastre sa fie la fel de submediocre ca scenariul propriei vieti. Spre exemplu, eu am fost dintotdeauna un tip norocos. Suficient de norocos ca sa se puna. Categoric, n-au iesit toate asa cum mi-as fi dorit, insa asta nu ma face mai putin norocos. Scenariul vietii mele este poate plicticos, lipsit de tensionari/detensionari, cu climaxuri medii, deci fara vreun filon dramaturgic cit de cit atractiv. Insa e viata mea, si mie imi place de ma prabusesc; iar pina la urma eu sunt unicul target al acestui demers dramaturgic, deci imi sunt deajuns. Nu-i mai putin adevarat ca viata mea afecteaza existenta altora, iar aici trebuie sa fiu extrem de atent.

Destinele se impletesc in cele mai negindite forme. Iar impletirea asta trebuie in primul rind observata, in al doilea rind inteleasa, iar in al treilea rind folosita. Este un permanent triaj bazat pe afect si motivare, ce face ca unii oameni sa iasa din vietile noastre, mai brusc sau mai subtil, in timp ce altii intra, sau se apropie, sau pur si simplu nu le-a venit inca timpul. Este un mecanism complex si precis, care insa poate deveni periculos de instabil cind nu reusim sa gestionam lucrurile conform instructiunilor de utilizare. Intotdeauna RTFM. In traducere: Read The Fuckin' Manual. Egoismul ne impinge spre a-i sacrifica emotional pe altii ca sa raminem noi pe linia de plutire. Nu-i frumos, nu-i frumos deloc. Nu poti sa-ti duci viata lasind in urma totul vraiste. Cu totii lasam dire, urme de un fel sau altul. Macar sa fie tuse de penel, ca de vinatai cu totii suntem satui. Avem impresia ca cei din jurul nostru ne afecteaza major independenta de a da curs destinului. Aiurea. Fac si ei ce pot; insa sub nici o forma nu ne pot afecta intr-atit incit sa devenim altceva decit suntem de fapt. Oricit am fi de sociali ca si creaturi, tot singuri in baie gasim propriile raspunusuri la propriile nedumeriri. E firesc sa fie asa. Daca ajungem sa decretam ca fericirea noastra depinde de altii, inseamna ca ne-am smintit cu totul. Nu e nici obligatia, nici datoria altcuiva sa ne faca pe noi fericiti. Daca ne cramponam sa asteptam panacee din afara, o sa murim de ocluzie afectiva. Nu doare, insa e cu siguranta neplacut.

Maica-mea are o vorba: cine nu te vrea, nu te merita. Stiu, pare genul de replica pe care s-o imbratisezi ca patura de vreme rea. Pare. De fapt este perfect adevarat. Cine nu ne vrea, chiar nu ne merita. In strafundul nostru, fiecare dintre noi stim cine suntem cu adevarat. Stim ca meritam mai mult - insa nu toti facem ceva in sensul asta. Lamentarile sunt inutile, suferinta trecatoare, iar ranile - cicatrizabile. Viata asta ciudata merge inainte, pe aceleasi aripi de destin care nu pare a tine cont de parerea noastra. Desigur, socoteala de-acasa nu se potriveste neam cu nimic, niciodata. Asa ca mai bine s-o lasam moarta cu socotitul - eu cel putin nu m-am priceput niciodata la mate, orice fel de mate. Mai bine aplicam reguli nobile precum Sectiunea de Aur sau Sirul lui Fibonacci - asta nu mai e matematica, e alchimie pura. Lucrurile devin astfel ceva mai interesante, ceea ce este un mare pas inainte. Sa te lasi in voia sortii suna usor sinucigas, insa este de fapt la extrema cealalta. Sinuciderea este sfidarea de pe urma a destinului, iar eu sunt orice numai sfidator nu. Mai cu seama cu propriul destin, dragutzul de el. Sa te lasi in voia sortii inseamna de fapt sa recunosti existenta unei autoritati mai presus de tine, care, intr-un fel misterios si deseori de neinteles, stie ce-i mai bine pentru tine. Evident, este o stare in care ajungi dupa ani si ani de dat din colt in colt, incercind aproape cu furie sa-ti iei viata in propriile miini, sa faci ceva ce nu stii nici ce si nici cum, sa impingi un bolovan prin preajma lui Sisif, doar doar vei invata de la el tehnici clasice de "Dal capo al fine". Inutil, contraproductiv, obositor, deznadajduitor, deci sictir, tirsa, lehamite. Simplu, poate trist, insa un adevar gol pe dinauntru, care nu rezoneaza in felul viorii, ci mai degraba in boanganul cutiei goale de conserve.

Astfel am decis sa insotesc destinul la pas, fara a-l mai deranja in vreun fel, ci fiindu-i companion tacut insa senin. Aleea este pietruita, strajuita de stejari, castani si mesteceni, momentul nu poate fi decit octombrie, un vint usor imprastie diferitele frunze ruginii, am in buzunar tigari si bricheta, iPhone si chei, ceva bani si un covrig, oare ce mi-as putea dori mai mult de la viata?
Eu si destinul meu, in fine impacati unul cu celalalt, putem chiar sa ne asezam pe o banca, constienti de prezenta celuilalt. E drept, nu putem comunica in nici un fel, nici macar nu ne putem vedea. Insa stim amindoi cum sta treaba, astfel ca nici o grija nu ne-apasa. Stiu, suna suficient de bucolic cu nuante pastorale, insa sincer mi se rupe de etichete. E pe limba mea, pe inima mea, conform dorintelor mele si a intelegerii pe care am capatat-o asupra lucrurilor odata cu trecerea timpurilor.

Despre nepasare

2011-02-09T00:08:00.000-08:00

Replica "mi se rupe" ne-a trecut tuturor pe buze la un moment dat. Evident, nu e posibil sa-ti pese de toate cite sunt, ar fi de-a dreptul aglomerat. Spre exemplu, eu nu gust campaniile sociale de nici un fel. Nu ma pasioneaza ciinii fara stapin, lupta contra SIDA sau darimarea blocului de linga catedrala catolica. Nu gust miscarea ecologista, nu ma sensibilizeaza Greenpeace sau Amnesty Int., nu empatizez cu copiii orfani sau cu spitale diverse. Si nu, nu ma simt vinovat pentru asta, mai mult, dorm foarte bine noaptea. Se cheama ca sunt nepasator? Categoric da. Insa am io altele de care sa-mi pese, incepind cu propria ograda. Este de-a dreptul penibil sa ai o viata personala adusa la stadiul de varza, insa sa-mi impui capul cu cladirile istorice din Buzesti, altfel - niste triste cazaturi. Eu cred ca adevaratele cauze din viata unui om trebuie sa priveasca aproapele sau, mai inainte de orice altceva. Aproapele inseamna familia, prietenii, cunostiintele. Evident, daca intilnesti un om sarman il ajuti cumva. Insa nu-l iei acasa. Si mai ales nu-i faci pagina pe Facebook unde sa-ti innebunesti prietenii sa-si dea cu parerea sau macar cu "like". Sa ajuti e ok, insa nu cu de-a sila. Mai mult, trebuie sa-i dai omului ce are nevoie, nu ce crezi tu ca i-ar trebui. Pentru asta trebuie sa-l asculti, ceea ce e cu totul alta poveste. Majoritatea merg pe principiul ca ei stiu mai bine, asa ca o dau inainte cu ideile lor putine si fixe. In toata povestea asta cu diversele "cauze" e destula ipocrizie. La nivel de ONG-uri este intotdeauna vorba de bani. Multi bani, veniti din diferite surse.

Nepasarea este insa cumplita cind are ca obiect pe cineva drag - si da, se intimpla. Nu stiu cum se face ca uneori ajungem in situatia de a nu ne mai pasa de cineva drag cum se intimpla mai demult. Oare care ar fi motorul acestei stari de spirit? O combinatie de lipsa de motivare, impletita cu rutina, resemnare, poate revolta, plictis si sictir, tirsa si alienare. Multe nuante, multe variatiuni pe aceeasi tema, final previzibil, in niciun caz fericit. Odata ajunsi la acest punct, nu mai e mare lucru de facut. Asta pentru ca nepasarea este cea mai otravita chestie pe care sa o poti emana. Nepasarea asta are ceva rautacios in ea, cu siguranta. Vine la pachet cu inchiderea intr-o cochilie protectoare, care insa impiedica si accesul celor bune, deh, paradoxul zidului fara ferestre. Ceea ce mi se pare cu mult mai interesant este ca nepasarea asta este de fapt o iluzie, si nu un sentiment real. Cind te scuturi cu adevarat, dispare ca prin farmec. Este in fond o forma de imobilism mai mult sau mai putin asumat, care are darul de a parea ceva natural. Mai mult, mi s-a intimplat sa fiu nepasator si sa nu imi dau seama de acest lucru, ceea ce este al naibii de periculos. In sensul ca imi paream a fi normal, insa nu eram. Nu e un sentiment care sa arda, fiind usor de depistat astfel. E mai degraba o stare de fapt, si-atit. Din pacate, nepasarea pare a fi molipsitoare, asa ca in scurt timp vom observa unele schimbari si la cei din jur. Interesant e faptul ca pentru nepasarea lor avem ochi, insa pentru a noastra nu. Chestie de subconstient versus instinct de conservare.

Nu mi se intimpla sa merg pe strada fara sa privesc in jur. Si, Doamne, cite mi-e dat sa vad. Odata am vazut un batrin prabusindu-se mort pe strada, asa, ca din senin. Am sunat la 112 si am asteptat cuminte sa vina autoritatile, desi eram in intirziere. Si in toata aceasta asteptare m-am gindit si rasgindit la cum as fi putut fi eu, sau mama, sau tata. Oare este lipsit de demnitate sa mori in strada? Numai Dumnezeu stie. Multi oameni amariti, apasati de griji, care calca incet pe trotuare striviti de povara pietrelor de moara care nu se mai desprind. Oameni care obligatoriu privesc in jos, pentru ca le lipseste puterea de a ridica fruntea. Oameni care nu cersesc, desi poate ar trebui sa o faca, insa ii impiedica umbra de demnitate ce le-a mai ramas. Nu ma tem de moarte, nu m-am temut vreodata. Insa, recunosc, ma tem de batrinete, boala si de saracie lucie. N-avem de unde sti ce ne rezerva viitorul, asa ca incercam si noi sa ne punem la adapost atit de bine cit suntem in stare. Am invatat ca nu poti pune baza pe nimic in lupta cu ce va fi peste 30 de ani. Numai Dumnezeu stie, asa ca civilizat ar fi sa ne lasam destinele in Miinile Lui.

Mult mai tare iti pasa de ceva ce nu iti e intermediat de altcineva. Nu am nevoie sa mi se trimita mailuri lacrimogene despre diferite cazuri sociale, ci ma opresc la ajuta oameni reali, pe care ii intilnesc in drumurile mele. Contactul fizic face diferenta, posibilitatea de a privi cu ochii tai si de a da masura lucrurilor. Asa ca indemnul meu cu referire la managementul nepasarii este unul simplu: priviti, scanati, gasiti, motivati-va, faceti ce e de facut. Incepind cu acasa si terminind cu orice. Mai multa atentie inspre copii, au atita nevoie. Suficienta atentie inspre parinti, si ei se pare ca au din ce in ce mai multa nevoie, odata cu trecerea timpului. Insa mai ales atentie la noi insine - nu de alta, dar tot lasindu-ne pe ultimul loc, cel putin unii dintre noi, ajungem sa pierdem contactul cu cine suntem de fapt. Categoric trebuie sa ne pese, pentru ca daca nu ne-ar pasa s-ar spune ca sintem atit de egoisti pe cit se poate. Si suntem, evident, care dintre noi o fi altruismul personificabil?

Despre demnitate

2011-02-07T08:40:00.001-08:00

Povestea asta cu demnitatea ne ajunge sub nas intr-un mod mai serios destul de tirziu. In sensul ca in adolescenta si in prima tinerete nu ne apasa povara demnitatii, avind altele mai importante de facut. Spre exemplu, de spart avioane cu capul. Pina la urma ce e demnitatea asta de fapt? Sa fie doar abilitatea de a face fata tuturor timpeniilor cu fruntea sus? Poate. Sa fie acel ceva care te ajuta sa fii mai atent la posibile compromisuri? Si asta. Sa fie ceea ce te indeamna sa intorci si celalalt obraz? Mai rar zilele astea. Pina la urma, demnitatea e chestia aia care te face sa nu te lasi calcat in picioare. Si nu stiu cum se face, insa in dulcea contemporaneitate, parca din ce in ce mai multa lume dezvolta disponibilitatea de a calca pe altii in picioare. Crud, insa percutant si eficient. Ca io sunt genul izolat de lume atita cit pot, e alta poveste, am io motivele mele. In DEX la demnitate zice ceva de atitudine morala si prestigiu, gravitate si maretie, ceea ce-mi suna ca naiba, zau. Nu la astea-mi zboara gindul cind aud "demnitate". Ce naiba mai inseamna azi atitudine morala? Cit de grav sau de maret trebuie sa te dovedesti pentru a fi demn? Cit despre prestigiu, sa inteleg ca demnitatea este rezervata numai celor care l-au atins? Si pina la urma ce exact e ala prestigiu? Un fel mai elegant de rating?! Demnitate este cind ti s-a luat de cita "muitza cu funditza" ti s-a oferit, si zici nu. Pina aici. Atit. Traim intr-o lume ce se imparte, in zona vizibila a aisbergului, in impostori si incompetenti. Serios, uneori imi vine sa ma iau cu miinile de cap si sa alerg in cercuri avind moaca Strigatului lui Munch. Atitia oameni inghit in sec si uita de propria lor demnitate pentru elementarul colt de piine. Sclavi, din ce in ce mai multi sclavi ai unui sistem categoric pervers, care a invatat sa iti rapeasca ce ai mai frumos in viata in schimbul unui salariu "decent". Mariaje se destrama de-a valma, unii dispar prin colturile Europei sa faca bani, putini se mai intorc acasa, batrinii sunt din ce in ce mai tristi si mai insingurati, copiii rapid tentati inspre a imbratisa valori importate si lipsite de noima. Cu zeci de ani in urma unii deveneau personaje negative turnindu-i pe ceilalti la securitate. In final s-a aflat si s-au facut de rahat definitiv si irevocabil. Insa de turnatorii de azi ce-o sa se aleaga? Cei care au adus mincatoria si intriga la rang de joc de societate? Din multinationale, trecind prin zona culturala si culminind cu politica, toata lumea sapa pe toata lumea, se pun piedici, se trag lovituri sub centura, aliante/bisericute se fac azi si se destrama miine, circul Klutsky nu altceva. Uite, dupa mine, demnitate inseamna sa nu te cobori la din astea. Sa-ti vezi de drumul tau, lasind capra vecinului sa pasca linistita in legea ei. Din pacate, se pare ca cu cit esti mai corect, cu atit devii mai incomod. Si atunci se pornesc toti calare, pina te doboara. Cum adica sa ai tu tupeul de a fi mai bun, mai cinstit, mai educat? Statul trimite afara studenti eminenti la scoli inalte pe bani grei, iar cind se intorc, n-au unde sa-i angajeze. Sa ne-ntelegem: statul roman nu are unde angaja un absolvent de Harvard pentru educatia caruia a platit o circa de bani. Adica in tot aparatul asta bugetar umflat oricum cu pompa nu ar prea fi loc de absolventi de Ivy League, nu de alta dar se supara tantile cu sarmale in cap si neneii aferenti, absolventi de Stefan Gheorghiu sau Mine Petrosani. Asa ca-i da tipului negatie sa se poata angaja urgent oriunde pe pamintul asta. In ziua de azi s-a ajuns pina intr-acolo incit cine e cu adevarat competent este considerat absolut periculos pentru o intreaga retea de idioti a caror incompetenta crasa ar putea fi astfel data in vileag. Evident, va fi primul dat afara, cu prima ocazie, fara umbra de motiv. Cum s-a intimplat sa apara vreun politician care sa para a sti ce face, cum l-au aranjat intr-un fel sau altul. Te doare mintea pina la migrena.

Sa zicem ca ti-ai descoperit propria demnitate si ca stai drept si sigur pe tine. Oare va reusi sa-ti foloseasca la ceva? Cel mai probabil ca da. Poate nu imediat, insa de la un moment dat incolo sigur iti va folosi. Indiferent cite se abat asupra noastra, trebuie sa ne gasim energia de a sta drepti si siguri pe noi inspre a infrunta ceea ce ni se arunca in cale. Am cunoscut atitia si atitia oameni ajunsi la capatul puterilor. Oameni tineri, ce ar trebui sa fie puternici, ce ar trebui auziti si urmati. Marturisesc ca si eu, in tineretile mele revolutionare, am fost sapat cit s-a putut, mi s-au pus atitea bete-n roate cite incapeau. Am trecut prin revolta, resemnare, delasare si depresie, insa - nu stiu prea clar cum - am inviat. Si m-am descoperit a fi cu mult mai in putere decit credeam. Acum, sincer, nimic nu ma mai poate atinge, de parca as fi fost cumva imunizat. Capul sus, zimbetul la locul lui, cu stingul, intotdeauna stingul, inainte. Si uite o recent descoperita demnitate, care n-are nici o treaba cu atitudinea morala sau cu gravitatea, nici cu maretia sau prestigiul, ci doar cu o coloana vertebrala dreapta, cu ani de experienta, cu rezultate suficiente pentru a nu mai fi in pozitia de a trebui sa demonstrezi ceva cuiva.

Pina la urma fiecare dintre noi are demnitatea lui, asta fara doar si poate. Asa cum fiecare dintre noi avem limite de suportabilitate. Important este sa nu te lasi calcat in picioare, fiindca daca o faci o data, indiferent de motive, o vei mai face si a doua oara. E un precedent periculos, din seria capul plecat sabia poate nu-l taie, insa o mina nevazuta il va tine intotdeauna plecat.

Despre nostalgii de tot felul

2011-02-02T04:20:00.000-08:00

Nostalgia este caldura aia care te invaluie cind iti amintesti de ceva frumos, ceva special, ceva ce a lasat urme. Este poate cea mai preferata forma de amintire. Nostalgia contine, fara doar si poate, simburi de regrete - e natural sa fie asa. Insa nu mai contine nici o urma de vinovatie. Momentele magice din viata unui om se numara pe degete, ar fi imposibil sa fie mai multe de-atit - n-ar mai fi magice, nu-i asa?... Le punem la pastrare in strafundurile noastre la fel cum copiii ascund intr-o cutiuta de tabla acele citeva mici comori care inseamna atit de mult pentru ei. Am avut o viata plina, Har Domnului pentru asta. Am cunoscut oameni speciali si am invatat de la ei cit de multe am fost in stare. Am avut doua sotii minunate de la care am capatat doi copii absolut speciali. Am avut atita glorie si recunoastere pe cita mi-a trebuit. Am prieteni buni, suficienti pentru a nu ma simti niciodata singur. Nostalgiile mele se leaga de timpuri diverse din calatoria mea; ador sa ma plimb pe strazile copilariei si prin parcurile adolscentei, pe unde ma piteam ca sa fumez in liniste. Mi-amintesc cum mergeam prin ceata groasa spre casa iubitei mele din clasa a opta, nereusind sa disting daca e aprinsa lumina sau nu la ea in camera decit atunci cind ajungeam foarte aproape. Mi-amintesc vacantele dintr-a zecea si a unspea petrecute la Cluj, evident indragostit pina peste cap de iubita de atunci, o fata atit de faina incit pina la urma a ajuns in Florida. Plecam de cu seara din Gara de Nord la cuseta si nu reuseam sa adorm de emotie. Eram treaz inca de pe la Apahida, si priveam cum se rupea de ziua si apareau troleibuzele in peisaj - stiam astfel ca am intrat in Cluj - urbea primei mele iubiri. De ce oare cele mai frumoase amintiri se intimpla undeva, departe, parca in negura vremurilor? In ceea ce ma priveste, raspunsul este inocenta. Nu o inocenta naiva, insa o anume puritate a simitirilor de-atunci. Au urmat multe momente frumoase in cei 25 de ani ce au trecut. Insa parca niciunul nu mi-a ramas intiparit in ADN cu asa profunzime.

Am tendinta sa ascult mai cu seama muzica nostalgica, calda, din aceea care iti ridica parul pe miini si iti umezeste ochii. Nu suport cluburile si muzica tare, am oroare de freejazz si de heavy metal. Mi se reproseaza ca prefer muzica deprimanta, insa nu e nici pe departe asa. Prezenta unui filon liric, chiar daca in cheie trista, nu presupune neaparat o inclinare catre depresie. Muzica interactioneaza cu nostalgia din noi, si o face cu frumusete si delicatete. De fapt ne hranim cu nostalgiile noastre, le cautam cind ele nu apar, si le primim cu drag, ca pe ceva binemeritat, ceva ce nimeni nu ne va putea lua vreodata. Muzica noua de azi este atit de depersonalizanta si alienanta pe cit poate o succesiune de sunete fi. O muzica construita pe o bataie obsedanta de toba mare, peste care se adauga un motiv muzical si mai obsedant, repetat pina la saturatie. Am vazut oameni miscindu-se in transa pe aceste muzici complet fade, si nu am putut in ruptul capului sa inteleg ce ii mina de la spate. "Vai, cintecul ala dumtzi dumtzi asa amintiri imi stirneste!" - Niciodata. N-are cum. Nu contine motorasul necesar insotirii de amintiri.

Amintirile sunt o specie destul de pacatoasa, cu reactii muieresti de mood swing. Acum te invaluie in nostalgie, acum te acapareaza cu frustrari si neimpliniri - cine nu le are? Astfel, se intimpla frecvent ca drumul inspre nostalgie sa treaca mai intii prin butoiul cu melancolie si miros de varza murata. Avem un mecanism extrem de complex al tinerii de minte si al uitarii. Fara uitare am ceda nervos - am cunoscut insa oameni cu o memorie uluitoare, si care totusi nu deveneau doboriti psihic, ba dimpotriva, reuseau cumva sa gestioneze lucrurile. La mine uitarea este o binecuvintare mai degraba decit orice altceva, chiar daca la pachet se uita si lucruri faine, pe care poate mi-as dori sa le pastrez cumva. Exista o legatura extrem de puternica intre uitare si afect, fara doar si poate. Insa daca exista ceva care se ocupa cu reglarea acestui mecanism, acela este subconstientul. Partener de nadejde, subconstientul preia o gramada de poveri de pe umerii nostri, si le rezolva cum se pricepe mai bine. Este subconstientul educabil? Intr-o oarecare masura da. Cu conditia sa-i intelegi rolul in ecuatie si magnitudinea in tot ceea ce duce. El ne ofera acces la nostalgie atunci cind avem mai mare nevoie de ceva cald, invaluitor, protectiv. Tot el ascunde adinc acele amintiri de care am prefera sa uitam ca au existat vreodata.
Asa ca uneori imi aprind o tigara, ma las invaluit de fumul ei prietenos, inchid ochii si-mi las sertarele cu amintiri sa isi inceapa jocul culisarii, al deschiderilor si inchiderilor succesive.

Mai exista acea specie a nostalgiei referitoare la vremuri mai bune. Ii injuram pe pensionari ca ofteaza cu gindul la comunism. Insa nu comunismul ii mina pe acesti oameni, ci nostalgia tineretii lor pierdute. La ce Doamne iarta-ma sa te raportezi daca nu la cele mai frumoase momente din viata, cind erai tinar si puternic, sanatos si plin de viata?... Si in fond, daca lor li se pare ca bilete la bai plus apartamente de bloc urite, insa ieftine, corelate cu incapatinarea de a nu aduce in discutie cruntele lipsuri se pot califica pentru a deveni nostalgie, foarte frumos. Pina si eu ma simt mai legat de anii '80 decit de orice alta decada. A fi nostalgic dupa duse vremuri este, cu siguranta, contraproductiv; nu mai e nimic de facut in ce le priveste. S-au dus si gata. Mai ramine o umbra a unui parfum incert, indepartat si poate demodat. Insa trecutul este semnificativ doar in masura in care esti capabil sa inveti din propriile-ti greseli; altfel este la fel de inert ca o piatra ponce. De cite ori am ales aiurea in vietile noastre, numai noi stim si tare ne-am dori sa uitam. Uneori reusim. De cele mai multe ori nu. Asta-i viata, scurta si la urma mori. Insa minusculele nostalgii provocate de primele fire de iarba, sau de ciresii in floare, sau de nisipul plajei pustii, de culoarea padurii in octombrie sau de prima zapada fac diferenta. Oricit unii s-ar stradui sa ascunda asta, suntem fiinte sensibile, iar sensibilitatea asta lasa amprente adinci in fiecare dintre noi. Cu totii avem un vis, mai ascuns sau mai la vedere. Unii ne gasim curajul de a-l urma, altii aleg resemnarea generatoare de nostalgii lacrimoase.

Melancolie blegoasa? Poate. Nostalgie in bucla? Poate. Imposibilitatea de a te desprinde de trecut este o buba zdravana ce trebuie curarisita cumva. Pentru mine ieri e suficient de departe, azi este extrem de important, iar ziua de miine este cu strictete ziua de miine, si nu poimiine. Proiectiile pe termen lung le fac arareori si cu marja de eroare pe masura. Ciclul azi/vineri inspre miine/simbata este tot ce-mi trebuie ca sa-mi tin viata sub atit control cit se poate. Este reconfortant sa te duci seara la culcare multumit de ziua ce se incheie, cu deplina intelegere a faptului ca ai facut ceea ce trebuia, fara ezitari, fara sentimente contradictorii. Urmeaza cu siguranta un somn bun, profund, atit de necesar regenerarii, renasterii de zi cu zi, restart-ului ce pune sistemul de operare in ordine. Suntem fiinte complexe, complicate, incilcite si contradictorii. In noi se dau grele lupte mai mult sau mai putin vizibile, astfel suntem in permanenta sub asediul propriului eu. E greu de imaginat ca atunci cind te consideri a fi cel mai relaxat cu putinta, bucurindu-te la maximum de viata, prin adincurile tale bintuie tancuri si avioane de lupta. Eliberam cu delicatete trecutul din lesa, ii scoatem si botnita si il lasam sa zburde liber. Daca se mai intoarce, e bine. Daca dispare, la fel de bine. Important e sa nu mai bintuie. Nu suntem un vechi castel numai bun de a fi locuit de cohorte de fantome, ci suntem fiinte vii, sau - ma rog - acceptam conventia lui cum ca am fi. Odata eliberati de piatra de moara a trecutului, intotdeauna carata cu stoicism dupa noi, o sa ne descoperim a fi cu adevarat usurati, liberi, in putere si cu singele curgind proaspat prin vene. E vremea sa mergem inainte cu fruntea sus, cu bucurie si cu incredere.

Despre a-ti face iluzii

2011-01-29T23:34:00.000-08:00

Speram. Intotdeauna speram, intotdeauna depunem efort, consumam energii, alungam ginduri care nu corespund. Avem constiinta ca drumul ales este cel drept, si nu acceptam nici o forma de opozitie. Ce ne-am face fara un tel? Am naviga fara busola, noaptea, pe un cer innorat, intr-o primejdioasa deriva. Ce se intimpla insa daca Luceafarul reper se dovedeste a fi doar lumina unei case aflate pe un promotoriu altfel pustiu? Intoarcem de cirma sau lasam ancora pentru a ne acorda timp de gindire? Cel putin teoretic ar trebui sa nu ne mintim, ar trebui sa ne cautam pentru a afla adevaruri, oricit de dureroase ar fi acestea. De pomana te cramponezi in a te dedica unui proiect in care de fapt nu mai crezi. Exista un prag, cel putin in ceea ce ma priveste pe mine, un prag al acceptarii amare a lipsei de motivare. Nu e nici o eliberare, si nici un bolovan atirnat de grumaz, ci doar o realizare profunda a unui adevar trist. Responsabilitatea, grija, dorinta de a face lucrurile cum se cuvine, incercarea de a te lasa pe tine insuti pe un plan inferior, toate acestea nu mai au substanta in lipsa motivarii. Toata viata am fost acuzat ca sunt egoist. Sunt, mai mult sau mai putin. Toata viata m-am acuzat ca as fi superficial. Nu, nu sunt, si am inteles asta de curind. Uneori "The Right Thing" este altul decit cel pe care l-ai abordat ca stindard. Am dus in circa multe, am si gresit pe masura, insa ma constat obosit, dezamagit si satul. E timpul sa ma uit pe geam mai degraba inspre departari decit aiurea. In plin proces de reinventare aflu ca limitele mele sunt de fapt altele decit speram. Cum am mai spus, oricit am nazuit ca viata mea sa fie un joc de bridge, pina la urma tot cu o partida de poker m-am ales. Iar poker-ului ii lipseste un singur lucru: nobletea. Este pina la urma un joc al ego-urilor, al mindriei si al satisfactiei de moment. Este un joc al pragmatismului si al riscului, un joc al tensionarii fara relaxare.

Ne facem iluzii cind nu ne mai ramine altceva. Adica ne agatam cu disperare de o craca, chiar daca pamintul e la citiva amariti de centimetri sub noi. Miinile se umplu incet de singe, si - in loc sa-i dam drumul crengii, stringem si mai tare, simtind palmele cum ard de durere. In cele din urma aterizam in fund, goliti si deznadajduiti. Ne intindem atunci in iarba inalta si ne dorim sa uitam cine suntem, o data pentru totdeauna. Mai grav este ca majoritatea iluziilor ni le facem constient. Adica inchidem voluntar robinetul ratiunii, si mergem orbeste inainte, cu toate ca undeva in sinea noastra stim adevarul, insa refuzam sa-l acceptam. Este exact ca atunci cind mama iti spune cit de bun si de perfect esti, iar tu te repezi sa o crezi, pentru ca te-ajuta la selfesteem-ul oricum varza. Nu esti nici bun si nici perfect; insa ce relevanta mai are?... Iluzia nu este Fata Morgana, nu este acea oaza din mijlocul desertului unde te asteapta valuri de apa de izvor, rece ca ghiata. Iluzia este doar statia terminus a nazuintei de mai bine. Nu e pictata in culori prea vii, si nici in pastel. Este suficient de neclara, ii vezi forma dar nu-i distingi detaliile. Insa cel mai important este ca ea exista, asa ca o transformi in scop, lasind orice altceva deoparte. Te lasi in voia cursului molcom de apa, duca-te unde o sti numai sa te duca. Anulezi orice posibila rezistenta si plutesti. Nu se poate numi deriva, dat fiind ca riul curge intr-o singura directie. Apele lui te curata, te purifica, te ajuta sa simti pe propria piele conceptul de renastere.
Se intimpla insa ca in urma acestui proces sa realizezi ca iluzia de la sfirsitul calatoriei a pierdut consistenta, si atunci se spulbera ca un fuior de fum.

Nu mai am energie pentru iluzii - sunt prea batrin, si pe de alta parte inca suficient de tinar pentru sportul asta. Oricit ai cosmetiza si photoshop-a, nu mai gasesti coarda care sa te faca sa vibrezi cu adevarat. Si nu ca nu ti-ai fi dat silinta, ba dimpotriva. Trotuarul se termina si urmeaza un alr drum, poate plin de praf, poate acoperit de covorul verde al ierbii, poate nu. Daca ai ales sa fi sincer cu tine insuti, il vei urma. Unele povesti ajung la final, care de cele mai multe ori nu e Happy End. Suntem companionii drumurilor noastre, suferim sau zimbim cu ele, respectam legea in intersectii sau devenim prizonierii unui sens giratoriu fara sfirsit. Depinde pina la urma numai de noi si de curajul de a ne asuma asa cum suntem, cu bune si rele. Uneori ma imaginez calare pe o bicicleta calatorind un drum de tara, poate la inceput de septembrie, in sunet de cosasi, printre capite grase si cimpuri unduitoare de griu. Stiu, e idilic, insa atit de necesar. Asta se intimpla cind esti pus - poate usor fortat - in situatia de a fi nevoit sa te redescoperi. Uneori evoluam teribil de lent; alteori incredibil de rapid. Trebuie sa gasesti resortul care sa te determine sa te ridici in doua picioare, sa te scuturi indelung si apoi sa vezi ce ramine. Stiu, ne ferim instinctiv sa facem asta, de teama ca ne vom gasi goliti si ingozitor de tristi. Insa chiar de va fi asa, macar vom fi autentici in golirea si tristetea noastra. Nu poti duce si nu te poti lasa dus la nesfirsit. Trebuie sa te desprinzi, trebuie sa te inalti sau sa te cobori, trebuie sa-ti incerci picioarele, miinile sau chiar aripile, trebuie sa te afli. Cine sunt. Spre ce ma indrept. Odata taiat cordonul ombilical se cheama ca te-ai nascut, nu exista alternativa. Esti de capul tau si trebuie sa-ti asumi asta.

Nu mai pot sa merg in genunchi, nu mai pot nici sa ma dau, alunecind, pe patine cu rotile. Pas dupa pas, corpul meu inainteaza, o briza usoara ma ajuta uneori, ma ingreuneaza alteori. Insa sunt eu insumi, singur cu calea mea, si aleg sa merg inainte, chiar daca nu mi-e clar spre ce ma duc pasii.

Despre flexibilitate

2011-01-24T23:23:00.000-08:00

Cind auzim vorba asta ne gindim la un elastic de borcan, sau poate de chilot de pe vremuri. Baietii isi amintesc de prastia din copilarie, iar fetele de jocul din curtea scolii cu figuri complexe. Elastic, flexibil, adaptabil. Interesant concept. Majoritatea suntem de fapt tepeni ca scindura, insa nu avem ochi pentru asta. Conform vechii ziceri "idei fixe si putine", o tinem p-a noastra pina la pastele cailor, in pas de mindra defilare. In timpul cresterii noastre preluam concepte, le adaptam mai mult sau mai putin si le transforma in fixatii. Majoritatea nu suntem in stare neam sa venim cu ceva nou, si nici macar nu ne straduim. Nici nu sunt foarte convins ca e necesar sa vii cu ceva nou, atita vreme cit principiile sedimentate sunt de bun simt. Insa, din pacate, de cele mai multe ori numai de bun simt nu sunt. Spre exemplu, eterna batalie intre generatii, poveste mult trimbitata si sucita pe toate partile. Pai acum, cind ma aflu fix la mijloc, pot sa-mi folosesc vederea periferica si sa ma uit cu un ochi la pustii care sparg avioane cu capul, iar cu celalalt la seniorii agasati, iritati, deci defensivi. Fiecare are dreptate in felul lui, insa un pusti arogant apare a fi cu mult mai enervant decit un senior care incearca sa-si protejeze felia de spatiu. Asa ca, uitindu-ma inapoi spre tineretile mele pline de dorinta de a ma impune cu orice pret, imi fac mea culpa smerit.

A fi inflexibil este natural. Contraproductiv, dar natural. A deveni flexibil presupune sa pui osul la treaba. As putea stirni o intreaga teorie a empatiei si a tot ce presupune ea, dar as devia. De retinut este faptul ca o componenta majora a flexibilitatii este abilitatea de a te pune in locul celuilalt pe bune, lasindu-te pe tine si reperele tale deoparte, ceea ce este al naibii de dificil. Viata noastra se intimpla in contact cu oameni, in cercuri concentrice, cu diferite intensitati ale interactiunii. De la familie la prietenii apropiati, apoi de la amici la cunostiinte si la obligatii, si tot asa. Trebuie sa manage-uim tot sistemul asta gravitational in mod just si cu aplecare, iar asta consuma resurse; insa nu prea avem de ales.

O alta zona unde flexibilitatea este vitala, este cea a principiilor autoasumate. Ne trezim deodata ca am luat o decizie ferma ca un sarcofag de marmura: "De azi inainte, nu mai....". Interesant; insa daca o ducem spre pinzele albe, calcind nu peste cadavre dar peste notiuni de logica elementara, devenim penibili. Pina la urma e mai credibila o astfel de inflexibilitate la un om in virsta; insa la din astia mai tineri n-are nici o noima. Trebuie sa ne gasim resurese pentru a fi toleranti. Stiu, e o chestie antipatica, insa mai devreme sau mai tirziu ne lovim de ea. "A te da pe brazda" exact la asta se refera, adica a intelege omeneste ca exista o cale batatorita, pe care tu o eviti pentru ca vrei sa ai dreptul de a o lua pe aratura, in legea ta. Nu spun ca astfel ar trebui sa ne incolonam cu totii pe corso; insa - pur si simplu - uneori coclaurile nu au a-ti aduce nimic bun.

Cu totii suntem mai mult sau mai putin incapatinati. Nu ne lasam cu usurinta, pentru ca avem si noi mindria noastra, care de fapt numai mindrie nu e, ci un ditamai orgoliu. Ni se pare ca ni se cere sa rupem din noi halci de personalitate, si zicem "NO!" cu incapatinarea lui Don Giovanni al lui Mozart, scena finala, actul 2, cind se gasea fata in fata cu judecatorul sau, statuie pornita din loc, cumplit de infricosatoare. Acuma, cineva cu capul la el nu-ti va cere vreodata sa rupi bucati din tine, ci doar sa fii mai indulgent, mai adaptabil, in fine, sa se vada ca misti si tu acolo. Culmea, nu e asa greu pe cit pare. Trebuie doar sa fii motivat, insa asta e alta poveste. O motivatie puternica muta muntii din loc la propriu. Insa asa ceva se intimpla rar. Deosebit de rar.

Iesim goi din dus si ne jucam cu miinile, bucurindu-ne ca pot face atitea lucruri pentru noi. Miinile sunt cele mai flexibile parti ale noastre, si avem de invatat mult de la ele. Dreapta decide, stinga incalzeste; dreapta parafeaza, stinga mingiie; dreapta cinta, stinga acompaniaza; dreapta se revolta, stinga lacrimeaza; dreapta stringe alta dreapta, stinga atinge delicat un umar. Ambele sunt de fapt una, una completa si complexa. Asa suntem si noi, formati din doua emisfere: una a iubirii si cealalta a ratiunii, care ar trebui sa se impleteasca intr-o perfecta armonie, insa - din pacate - nu se prea intimpla. Cind inima iese la inaintare ratiunea ramine in urma, debusolata. Cind ratiunea se afirma cu raspicare, inima se retrage speriata si refuza sa mai incalzeasca vreo decizie. Nu putem sa fim doar rationali sau doar sentimentali: trebuie sa fim fiinte complete, care-si folosesc toate componentele inspre a face lucrurile cum se cuvine.

Cu cit ne constatam parintii a fi din ce in ce mai greu flexibilizabili odata cu inaintarea in virsta, cu atit mai mult trebuie noi sa fim flexibili cu copiii nostri. Ce plod are nevoie de un parinte dotat cu ochelari de cal care turuie mereu si mereu aceleasi vorbe rasuflate?... Mai cu seama ca copiii nostri sunt cu multi pasi mai buni decit eram noi la virsta lor. Astfel, e la latitudinea noastra daca sa fim mindri de asta, sau invidiosi, deci artagosi. Insa trebuie sa admit ca nu exista ceva mai penibil pe lumea asta decit un parinte care-si invidiaza propriul copil. Si se intimpla des, din pacate. Oamenii deseori par a sti una si buna, si sunt mai mult decit dispusi sa o duca cu ei in mormint. Iar noi, cu bunavointa, decidem sa le-o scriem pe cruce, spre eterna amintire. "Gura lumii. Umilinta divortului. Medicina, nu Arte. Eu stiu mai bine, tu nu stii nimic. Jap, doua palme de control. Cureaua grea a tatalui. Nervii matinali ai mamei. Mincare de stevie cu de-a sila. Esti prea gras. Nu inveti destul, niciodata nu inveti destul, oricite rezultate ai avea". Puaaaaah, mi-e sila. Insa e giga mea, sau a ta, si trebuie sa o dansam cu gratie de hipopotam si implicare de episcop, cu intelegere de bunica si chef de nuntas, cu staruinta de ceasornicar si cu pricepere de prim balerin la Balshoi.

Despre a fi autentic

2011-01-23T23:07:00.000-08:00

Traim intr-o lume smintita, si asta o simtim cu totii pe propria piele. Media ne impune modele, societatea sfirseste prin a le accepta, si toata lumea e fericita. Ma rog, nu tocmai toata lumea. Insa adinc sadita idee ca trebuie sa fim ceea ce consideram ca se asteapta ca noi sa fim a ajuns ceva generalizat. In plan exterior la ordinea zilei sunt dietele, infrumusetarile de tot soiul, sinii de plastic si muschii abdominali caiet de mate. Of, Doamne, ce-am facut sa meritam asa ceva?... Am inteles ca fenomenul de tabloidizare a pornit din Londra, insa cine se astepta sa cucereasca intreaga lume atit de rapid si de eficient? Adevarata presa e o umbra a ceea ce era acum nu mai departe de cinci ani. De ce Doamne iarta-ma ar trebui sa ma intereseze vietile romantate ale asistentelor TV?... La polul opus se situeaza ceea ce eu numesc - suficient de rautacios, recunosc - tirfa culturala. De ce tirfa? Pentru ca, asa cum amatorii de tabloide iau de buna toata informatia care li se livreaza, doritorii de pedigree cultural fac exact acelasi lucru, preluind ad literam ideile presei culturale. Acuma, nu am putut sa nu constat ca si modelele culturale sunt amestecate. Una este sa te raportezi la personalitati de talia unor Plesu sau Liiceanu, Neagu Djuvara sau Balaceanu-Stolnici, cu toate pacatele d-sale, si alta este sa-mi impui capul cu osanale aduse unora ca Eugenia Voda, HR Patapievici , Dan Puric sau Catalin Stefanescu. N-am nimic cu dinsii, departe de mine gindul, insa cred ca mai au ceva drum de strabatut pina la a deveni cu adevarat modele. Deocamdata sunt fie interfete, fie - cum e cazul dlui Puric - candidati la ceva, nu mi-e foarte clar la ce.

Nevoia de a fi autentic exista - cu siguranta - in multi dintre noi, iar calea urmata este efortul de a dezvolta o reala capacitate de analiza/sinteza, bazata pe repere personale, repere ce se rafineaza cu trecerea timpului. Sa fii cu adevarat tu insuti este o realizare cu adevarat importanta, si nu este ceva usor de facut. In primul rind trebuie sa-ti asumi propriile pareri, evident, avind argumente pentru ele. Spre exemplu, nu e suficient ca toata critica sa laude in cor un film ca mie sa-mi si placa. Stiu destule despre felul in care functioneaza schema cineasti/critica/festivaluri incit sa nu pun botu'. Basically, organizatorii de festival lanseaza discret tematici, cineastii se supun, critica lauda, toata lumea-i fericita. Sa nu va imaginati cumva ca regizorii noului val fac filmele pe care si-ar dori sa le faca. Le tin la sertar pentru vremuri mai bune. In teatru e mult mai bine, insa nu mai usor. Tinara generatie nu are loc in teatre - poate si pentru ca Institutul a devenit livrator de prea multi absolventi - asa ca isi gasesc loc de afirmare in formule independente - precum Green sau La Scena - si bine fac. Revenind, ma feresc de cei a caror comunicare se cladeste pe citate din Observatorul Cultural sau Idei in dialog (daca o mai exista). O fi lumea culturala o tentatie majora, insa putem sa ne pastram judecata.

Depasind cele legate de asumarea gusturilor, ajungem la partea spinoasa a autocunoasterii. Putini sunt dispusi sa isi recunoasca, iar apoi sa-si asume minusurile. Astea sunt lucruri dureroase, si cui ii place durerea? A-ti cunoaste limitele e un lucru dificil, insa cumplit de necesar.
Mi-as dori enorm sa primesc un Oscar, insa sansa nu este de unu la un milion, ci NU este deloc. Punct. End of story. La naiba, nici macar un Gopo n-am fost in stare sa capat. In adincul meu exista ideea de a scrie o simfonie - asta asa, din ciclul sa lasam ceva posteritatii. La pariu ca nu se va intimpla? De ce? Pentru ca o simfonie este o chestie a naibii de complexa, care cere cantitati imense de munca, iar eu sunt ingrozitor de comod. Asa ca poate voi scrie o sonatina, ceva light in orice caz. Ridic capul inspre Mozart, apoi spre Beethoven sau Mahler, execut o adinca si plina de cea mai profunda intelegere plecaciune, si revin la a fi mic, mic de tot. Talentat, e drept, insa la locul meu, loc pe care il stiu prea bine. Visele de marire devin oarecum flasce odata cu inaintarea in virsta. Ajungi sa intelegi ca astfel de lucruri valoreaza de fapt prea putin. Altele sunt mai importante. L-am depasit deja pe Mozart cu 4 ani, si mi-e parca mai bine viu decit mort de epuizare. Job-uri si job-uri, chemari si chemari.

Lasind "profesiunea de credinta" la o parte, putem lucra cu restul din ceea ce insemnam. Intii, toata gama de trairi de tot felul - iubire, compasiune, bucurii/tristeti, nazuinte si dorinte. Lucrare complexa si fara de sfirsit. Apoi cele ale miinii drepte: mobilarea la mansarda, capacitatea de a intelege si a prelucra informatii, largirea mai mult sau mai putin permanenta a bagajului de chestii care conteaza. Spre exemplu, cu parere de rau constat ca a devenit din ce in ce mai dificil sa ma gaseasca o muzica noua cu adevarat faina. Ma simt cumva abandonat in anii '80-'90 si nu-mi place deloc. Cind cineva imi arata vreo descoperire muzicala dosita pe cine stie ce site underground, imi vine sa-i pup picioarele. Asa au ajuns la mine Adiemus si Jonathan Elias, multumiri lui Cata Leescu. Nu intotdeauna am dispozitia de a surfa in adincurile netului in cautare de anume perle. Plus de asta, recunosc ca sunt al naibii de selectiv.

Aflarea, de voie de nevoie, a unor adevaruri care au darul de a ne dezumfla nu e lucru usor. Energia de a muta muntii din loc a perioadei 20-35 se transforma in altceva, anume in descoperirea interesului de a vizita respectivii munti, si nu hei-rup ci cu telecabina. Asa cum in sifonier apare un nou sacou si dispare t-shirt-ul cu National Pornographic, tot asa si in "fordul nostru interior" se petrec importante reasezari, mai mult sau mai putin dureroase, insa intelese pe deplin ca necesare. Daca nu facem chestia asta riscam sa raminem incremeniti intr-un proiect, devenind din ce in ce mai ridicoli. Dupa cum am mai spus cindva, rocker-ul de 50 de ani cu geaca de piele roasa si pleata grizonanta nu deosebit de spalata nu e cool, orice ar face. E doar inlemnit intr-o epoca de mult trecuta. Trebuie sa ne gasim resurse sa mergem inainte, sa ne adecvam fiecarei virste, cu blindete si nu cu bita pe spate, insa - incet incet - sa o facem. Astfel, propria autenticitate se modifica in timp, iar noi incercam sa tinem pasul, si sa ne fie bine, pentru ca - nu-i asa - the truth will set you free.

Despre onoare

2011-01-22T00:47:00.000-08:00

Pentru noi barbatii, onoarea reprezinta reperul cel de pe urma. Oricite greseli am face, oricit am fi de demoralizati, oricit de grele ar fi incercarile pe care le avem de trecut, mereu ne raportam la onoare. Insa ce inseamna onoarea asta de fapt? Pai ar fi un cod de repere morale, mai inainte de orice altceva. Un cod a carui incalcare ne face sa ne simtim ca naiba atunci cind ne uitam in oglinda. Onoarea presupune corectitudine si sinceritate, o amara autocunoastere si disponibilitatea - educata in ani - de a fi cu adevarat obiectivi. Nu-i usor, insa onoarea e ultima reduta, poate chiar simbol al Ultimei Thule, este miezul nostru cel mai pur, este reperul nostru cel de pe urma. Onoarea te face sa-ti recunosti greselile, asa cum tot ea te impinge sa incerci sa le repari. Onoarea te opreste sa renunti, asa cum tot ea te ajuta sa cedezi atunci cind realizezi, cu sinceritate si amaraciune, ca nu mai ai nimic de facut. Onoarea te face sa infrunti tragediile din viata cu demnitate, asa cum tot onoarea te face sa accepti cu adevarat ca esti infrint.

Ma uit in jur si sunt siderat de faptul ca onoarea nu mai pare a conta prea mult zilele astea. Ca si cum ar fi contraproductiva, ca si cum nu s-ar mai plia pe noile seturi de valori contemporane. Cindva, demult, totul se facea pe baza de onoare; iar dezonorarea era fatala. Relatiile cu familia, cu partenerul de viata, cu partenerii de profesie, toate se bazau pe un cod extrem de strict al onoarei, bazata pe o moralitate de nezdruncinat. Diversele alunecari se intimplau cu maxima discretie, nu ca azi, show la TV si in tabloide. O alta chestie care ajuta in vremile trecute era stilul de a te imbraca. Pe bune, intr-un fel accesezi onoarea in blugi si t-shirt, si in cu totul alta maniera in frac. Haina eleganta te obliga la rectitudine, iar cind coloana ti-e dreapta altfel vezi lucrurile. Declinul codurilor vestimentare din ultimile zeci de ani isi spune cuvintul; pe fetele oamenilor se citeste acea delasare comoda, confortabila si lejera a celui care merge la opera in tenisi. Recunosc, din primavara pina-n toamna nu ies din conversi, insa chestia asta nu-mi cauzeaza la onoare, parol.

Onoarea se vede cel mai clar atunci cind ai de luat decizii extrem de importante. Mai exact, lipsa ei. Fara onoare vei fi umil in loc de smerit, cazut in loc de demn, slab si degraba victimizabil. Asa ca poti fi calcat in picioare cu usurinta, fara sa poti schita vreo umbra de gest. Alta zona unde onoarea ar trebui sa-si spuna cuvintul este disponibilitatea de a minti. Nu-mi place sa mint, urasc asta. Insa am facut-o in repetate rinduri si-mi pare rau. A gresi e uman; insa a o tine langa cu aceleasi tipuri de greseli e jenant, daca nu grotesc de-a binelea. Deseori onoarea ne este pusa la incercare, si asta prin tot soiul de nuante. Daca tii fruntea sus pentru ca esti mindru si orgolios, asta nu presupune ca scoti onoarea la inaintare, ci mai degraba dimpotriva. Combinatia toxica dintre mindrie si orgoliu nu duce decit inspre o crunta incapatinare, iar aceasta din urma nu va aduce vreodata nimic bun. Un om de onoare va face intotdeauna ceea ce este drept, fie ca-i convine sau nu. Poate ca e doar o conventie, insa este una esentiala. Un om de onoare nu va fi niciodata "cu curu-n doua luntrii". Se va aduna laolalta si va alege, folosindu-se de tot arsenalul din dotare. Numai onoarea te poate impinge inspre a-ti asuma, constient fiind atit de partile bune cit si de cele proaste ale alegerii.

Putini oameni au mai ramas de vazut cu capul plecat. Nu din umilinta, nici atit din smerenie, ci de rusine. Rusinea este acel sentiment cumplit de antipatic cind te inrosesti din talpi pina-n crestet si capeti o anume stare febrila la rindul ei deosebit de antipatica. Marturisesc ca ma loveste rusinea mai des decit mi-as dori, si nu pot spune ca m-am obisnuit cu ea, in sensul in care as putea deveni, in timp, imun. Dupa mintea mea, rusinea este strins legata de onoare; lipsa ei denota o periculoasa doza de nesimtire. Exista oameni care nu au experimentat-o vreodata, avind un soi de sistem imunitar extrem de eficient. Evident, e mult mai productiv sa fii nesimtit/nesimtitor decit un fraier ca mine care se consuma pentru orice timpenie. Si totusi, prefer oricind rusinea nesimtirii. E o alegere personala, poate oleaca masochista, si care bypass-eaza instinctul de consevare, care urla: fii nesimtit! din toti bojocii. Iaca nu vreau, si basta. Bine, admit, uneori imi scapa cite un damf de nesimtire, insa nu atit de des incit sa-mi fac probleme.

Onoarea lasa urme faine in oamenii cu care avem de-a face, urme care vor dainui mult timp. Astfel lasi usi deschise pe oriunde, ceea ce iti va usura viitoare demersuri. Ajungi in timp sa fii respectat, ceea ce nu e de-aici de colo. Si astfel, incet-incet, ajungi sa te respecti si tu, pas important inspre a te iubi. Ne urmareste o permanenta nevoie de a de desconsidera, de a fi crunt de nemulutmiti de noi insine, si de a ne autopedepsi in consecinta. Este o etapa care trebuie neaparat depasita, altfel ne vom afunda cu sirg in mlastina propriilor pareri, idei fixe si sentimente amestecate. A cadea la pace cu tine insuti trebuie ca este principalul deziderat, fara de care nu te poti indrepta catre niciunde. Suntem departe de a fi perfecti, insa ceva-ceva e si de capul nostru. Uite un bun punct de plecare inspre viitoare amenajari de interior. Nu putem modifica structura, insa putem jongla liber cu peretii despartitori si - evident - mobila. Prefer o casa aerisita uneia impovarate de troace. Prefer ergonomia traditiei. Prefer tusa personala obligatiilor estetice. Astfel, apelind la intotdeauna prezenta onoare, purcedem spre propria reconstructie, de la temelii pina in veacul veacurilor.

Despre inevitabila agonie a lumii in care traim

2011-01-21T02:06:00.000-08:00

Lucrurile s-au succedat rapid si tragic. Comunismul a venit ca tavalugul peste noi, adus in principal de evrei care simteau ca dupa Holocaust e vremea lor. Componenta la virf a PMR consta in 85% evrei, ceea ce face lucrurile atit de clare pe cit se poate cind incercam sa aflam cine a decapitat elita romaneasca. Singurii romani ce aveau un cuvint de spus erau Patrascanu si Dej. Primul a fost omorit pe baza de lopata in cap, iar al doilea a reusit, dupa moartea lui Stalin, sa usuie evreii din combinatie, si sa puna bazele comunismului nationalist, rafinat ulterior de Ceausescu, cu urmari pe care le-am trait pe propria piele cu totii. Secolul XX a fost pentru romani un soi de serial TV de actiune cu succedari rapide de situatii, motiv pentru care lucrurile au ramas cumva inghetate inca de pe vremea lui Ferdinand, si pina a inceput Ceausescu sa o ia razna ca un apucat, undeva pe la finele anilor '70. Anii '80, ai saraciei, frigului si fricii, s-au incheiat cu o lovitura de stat exagerat de singeroasa, care a fericit o clasa aparte formata din fosti securisti, care incepusera sa vrea mai mult decit kentul si whiskey-ul baut pe sestache. Avind pirghiile necesare, acesti indivizi s-au transformat in scurt timp in marii capitalisti romani. Desigur, exista si exceptii, cum ar fi Dinu Patriciu; tot restul marilor moguli de presa sau alt bussiness sunt, intr-un fel sau altul, legati de defuncta securitate. Astfel, soarta capitalismului romanesc este in miinile acelorasi tipi pe care i-am detestat amarnic zeci de ani de zile, generatie dupa generatie.

Incepind cu anii '90 am experimentat trimbitata tranzitie, frustrati fiind de opulenta afisata de unii, in maxima contradictie cu saracia generalizata. Timida clasa de mijloc, aparuta prin 2003-2004, n-a avut parte decit de citiva ani linistiti, pentru ca a devenit principala victima a crizei economice. Putina lume a intuit ca in Romania nu tine sa-ti faci planuri pe termen lung; majoritatea s-a aruncat cu capul inainte inspre acel lifestyle invidiat la altii, disponibil acum pe datorie, prin cea mai perfida forma de sclavagism inventata vreodata: creditarea. Timpit sa fii sa nu te gindesti ca in 30 de ani de decartat peste o mie de euro pe luna, se pot intimpla multe. Ce zic eu multe, toate. E suficient sa arunci o privire asupra lumii capitaliste ca sa vezi ca din anii '80 si pina acum au fost vreo trei crize majore si inca vreo cinci mai mici. Crize inseamna in primul rind riscul de somaj, apoi prabusirea pretului real-estate, in asa fel incit sa-ti maninci unghiile ca ai dat o suma pe o casa ce a ajuns sa valoreze o treime din suma aia. Iar perversiunea maxima este ca tu vei plati aproape triplul sumei initiale - c-asa-i in banking. Nu vreau sa ma gindesc ce e in sufletul acelora care dau acum din colt in colt fiindca au ramas fara job si au mega rate de dus. Insa nu trebuie uitat ca nu i-a pus nimeni. Cu mina lor si-au facut-o.

Capitalismul este veros, pentru ca e in firea lucrurilor sa fie asa. Totul nu se poate reduce decit la profit. S-a instaurat la noi cu o viteza uluitoare - pina si comunismul a parut a inainta mai prudent, in anii '45-'48. In prezent, 90% din economia Romaniei se afla in miinile unor companii straine, ceea ce este deosebit de periculos cind vine vorba de independenta economica. Altfel spus, suntem mincati. N-am crezut ca voi ajunge vreodata sa dau greutate lozincii "Nu ne vindem tara!". Am vindut-o deja, si pe bani putini. Acum, in baza reglementarilor UE, o gramada de companii straine cumpara teren arabil, cu zecile de mii de hectare, pentru ca au devenit constienti de inevitabila criza alimentara care se prefigureaza la orizont. Categoric nu ne-asteapta vremuri prea bune - e un lucru bine stiut. Toata povestea asta cu consumismul a scapat dramatic de sub control in tot arealul capitalist, asa ca toata lumea cauta zilele astea o alta cale economica. Ferice de cei care o vor gasi si implementa primii.

Din pacate, lumea asta a manipularii grosiere media devine din ce in ce mai agresiva, cu atitudine de animal incoltit. Nevoia unei largi paturi de populatie folosibile ca masa de manevra e in continua crestere. Totul ti se inoculeaza: de la ce sa cumperi la ce aspiratii sa ai, de la in cine sa crezi la pe cine sa crezi. M-am intrebat cum se face ca Bucurestiul are cel mai mare numar de hypermarketuri si supermarketuri din Europa, raportat la populatia sa. Natura flexibila a vietii mele profesionale mi-a permis de multe ori sa fiu in timpul saptaminii dimineata spre prinz la un mall sau un hypermarket. Incredibil cite lume era pe-acolo. Categorii largi de oameni care au descoperit un nou zeu: Shopping-ul. Nu pare a mai exista o alta recompensa in viata lor decit cea materiala. Si mie imi place sa sparg bani aiurea, e ceva ce te face sa te simti intr-un fel aparte. Insa viata mea nu orbiteaza maldarul de produse aflat la dispozitie. Teama mi-e ca atunci cind sistemul asta, asa cum il stim, se va duce pe copca brusc, nefiind departe ziua aia, o gramada de oameni vor ramine bouche-bee. Toata sarabanda masinilor si caselor, a electrocasnicelor si a tzoalelor, insa mai ales a cosului umplut pina la refuz in Carrefour sau Auchan sau Cora va deveni o trista giga, caracterizata prin amorteala, deziluzie si demotivare. Ce va ramine atunci? Ziarul Click? Antena 2 sau Acasa TV?

Primavara mi-am format tabietul de a ma sui in masina, a ajunge in Herastrau intr-o zona linistita, si a adasta pe o banca cu o carte faina in mina. Mai citesc, ma mai opresc sa ma uit la oamenii care trec. Cindva erau diversi. Acum au ramas doar doua categorii, mari si late: jogger-ii si bunicile/bonele cu copii mici. Au disparut indragostitii, studentii cu cursurile la invatat, liceenii la chiuleala, barbatii si femeile distinsi/distinse la plimbare relaxata. Oamenii sunt din ce in ce mai ocupati. Iar in putinul timp liber umplu mall-urile, cluburile, pub-urile si cafenelele. Parca a disparut bucuria plimbatului liber pe strazi sau prin parcuri, asa cum - din pacate - a disparut aproape complet bucuria de a citi. Ceea ce este deosebit de grav, si cumplit de periculos. Tara asta va ramine la un moment dat pe mina acestor generatii, si nu vreau sa ma gindesc cum va fi. Cu toate belelele sale, comunismul a facut si un lucru bun, determinind adolescentii sa se apuce de citit, dat fiind ca nu le oferea altceva mai tentant de facut. E drept ca e cu atit mai laudabil tinarul de azi care lasa calculatorul, iPod-ul si iesitul la mall la o parte, preferind sa tina in mina o carte care l-a cucerit. Oricum, anii ce vor urma vor fi din ce in ce mai reprezentati de o patura de cetateni daca nu idioti, in orice caz crunt de limitati. Astfel, bucuria celor care ne conduc va creste exponential. Reforma educatiei este o gluma proasta. In continuare copiii sunt bombardati cu tone de cunostiinte care nu le vor folosi niciodata, privati fiind in acelasi timp de alte lucruri, esentiale unui locuitor contemporan al Europei. De pomana iti scot peri albi la georgrafie cu minereuri, zacaminte, industrie prelucratoare si alte chestii de gen, in circumstanta in care iesi din liceu habar n-avind care e capitala Norvegiei. Organizarea invatamintului in real, uman si vocational e varza, cita vreme un elev pianist este amenintat sa piarda anul din cauza notelor la fizica sau chimie. E absolut de inteles ca exista profesori angajati care trebuie sa-si justifice leafa aia amarita, dar de-aici pina la a porni o cruciada a corijentelor la fizica intr-un liceu de muzica e cale lunga.

In anii care vin banii vor fi din ce in ce mai greu de cistigat, si cu din ce in ce mai multa truda si renuntari. Asta este adevaratul sclavagism, cel asumat si acceptat. Oamenii isi doresc sa faca parte din sistem, si i se dedica pe masura. Sistemul este unul corupt si de-a dreptul rauvoitor, insa asta pare a conta prea putin. Sute de mii de oameni se incoloneaza cuminti de dimineata si pleaca la munca, o munca care nu le ofera nici o satisfactie, ci doar acea suma de bani atit de necesara intr-o lume a exacerbarii tentatiilor. Cu cit cistigi mai mult, cu atit vei avea mai putin timp pentru a intelege ceva din banii respectivi. Oamenii se alieneaza in ritm rapid, pierd adevarata legatura cu propriile radacini, neglijind in acelasi timp ceea ce e mai important: relatia cu proprii copii. Patriotismul a devenit ceva golit de continut, absolut pasabil. Egoismul general este in crestere, compasiunea pe cale de disparitie. Traim intr-o lume inghetata, lumea lui care pe care, lumea in care din ce in ce mai multi sunt dispusi a calca pe cadavre pentru a-si atinge scopuri meschine, lipsite de orice urma de substanta. O lume unde spiritualitate inseamna rubrica de horoscop din Cancan. O lume cu biserici poate nu asa de dezolant de goale ca in vest, insa arareori pline, si cu prea putini oameni tineri, oricum preponderent femei. O lume asfixiata de prea multe masini si invrajbita de lupta pentru putinele locuri de parcare, devenita o batalie personala, violenta si permanenta. O lume a suficientei prin sastisire, o lume a compromisurilor aduse la rang de virtute, o lume devenita parca experta in a-si alege cei mai pagubosi conducatori, o lume plictisita care are nevoie de distractie si nu de deconectare. O lume fara repere morale reale, o lume lipsita de etica si de asumare, o lume obisnuita sa capete tot ce are nevoie pe tava.

Din pacate, din prost lucrurile nu pot merge decit inspre mai prost, dat fiind ca procesul de alienare a populatiei a scapat de sub control. Saracia generalizata, lipsa de respect pentru batrini, a caror viata este cumplita, dorinta de parvenire prin mijloace materiale, incultura, prostul gust si o gramada de alte minusuri vor face ca mai tirziu tot sistemul sa intre in colaps, ajungind la pragul de saturatie. Vom vedea abia atunci pe unde vom mai putea scoate camasa, si mai ales cum.

Despre mine si cartierul meu

2011-01-20T00:45:00.000-08:00

Multi prieteni si cunoscuti au ales, asumindu-si poveri financiare, sa se stabileasca in ceea ce incepe a se contura drept cercul suburbiilor. Mirajul casei cu etaj si gradina, scara interioara si semineu s-a dovedit puternic in cheie motivationala. Explicatia cu aerul nepoluat nu ma convinge. Asa ceva poti gasi doar in zone puternic impadurite, pe-aici pe la cimpie, adica doar la Snagov Padure. Iar de la deal spre munte e deja prea departe de oras pentru naveta. Eu sunt animal de centru, de strazi cu case vechi care emana tot atitea poezii. Nu stau intr-un cartier spectaculos arhitectonic, casele fiind mai degraba simple. Insa ajung la Ateneu in 15 minute de mers lejer. Cartierul meu preferat este cel reprezentat de strada Plantelor, insa nu mi-a fost dat sa ma aciuesc pe-acolo.

La mine-n batatura am de toate, amestecate: debarcatii Garii de Nord, oameni fara capatii care vin din toate colturile tarii pentru o noua sansa si de cele mai multe ori afla ca au urmat o iluzie, una trista. Case mari, cu trei-patru etaje, aratind postapocaliptic, populate de cohorte impresionante de tigani din aceia incredibil de saraci, murdari, aciuati ca intr-un ghetto autoimpus. Curtile lor rabda povara unor munti de gunoaie, astfel vara, cind treci prin fata lor in drum spre Matache, te loveste o duhoare de nesuportat. Intotdeauna i-am studiat cumva, incercind sa inteleg ce resort te poate face sa traiesti intr-o astfel de mizerie - totusi, saracia nu presupune decit lipsuri si chiverniseala, nu si lipsa elementarei igiene; la naiba, gasesti si sapunuri trei la leu. O alta fauna fascinanta sunt curvele - la nici 200m de casa mea, pe strada Mircea Vulcanescu fosta Stefan Furtuna apar seara fetele la vinatoare de soferi pofticiosi. Tehnica e simpla: in spatele caselor coscovite de la strada - loturile de teren fiind adinci - se gaseste alta casa curata, cu termopane si aer conditionat, vopsita invariabil in galbenul ala citron care ma scoate din minti cind e vorba de colorat fatade. Din saracie se naste infractiunea; mi-a fost sparta masina si furat CDplayerul de catre doi pusti de 12 si 14 ani, amindoi infectati cu HIV. Oricita mila mi-a fost de ei - ca de compasiune nu prea avea cum sa fie vorba - am semnat plingerea cu convingere. E vorba de educatie - unele lucruri nu se fac; daca ii lasam sa plece, in noaptea urmatoare ar fi spart alta masina. Asa, un timp petrecut intr-o forma institutionalizata ii va opri sa o mai comita din nou, si poate - cine stie - ii va pune pe ginduri.

La intersectia strazilor Cazavillan, Transilvania si Temisana se afla un parc micut ce are in centru o fintina ce inconjoara bustul ziaristului Cazavillan. Vila acestuia, o casa superba in stil venetian, a fost evacuata acum citiva ani de tiganii ce o ocupau abuziv. Acum sta sa se prabuseasca, fiind incercuita de gard inalt de plasa si anunturi cu pericol de cadere tencuiala. Mare pacat. Din fericire, parcul a fost complet reamenajat sub mandatul lui Andrei Chiliman, specialist in constructii si cu nevasta arhitect, ceea ce explica transformarea pirloagei triste ce era inainte intr-un parc cochet, refacut cu mare atentie la detalii. Mi s-a parut dragut ca pina si tiganii cind intra in acest parc se poarta altfel, mai civilizat adica. Nu mai arunca gunoaie pe jos, nu mai vorbesc exagerat de tare. 9 luni pe an ma opresc pe banca, cu punga de croissante si cutia de iaurt, si ma simt atit de bine. Alte repere esentiale sunt circiumile aflate in "walking range". De departe cea mai draga imi e locanta lui Shoni, unde ajung des, pentru ca ador felul in care gateste omul asta, si atmosfera tihnita, neprotocolara, care mi se potriveste atit de bine. Mai e un restaurant spaniol pe Iulia Hasdeu, precum si alt restaurant, tot spaniol, pe Popa Tatu, linga B52, aparut in locul unui esec, anume circiuma "La Papi" a cunoscutului actor de telenovele Papadopol, cindva mare speranta a filmului noului val. Ceva mai jos pe Schitu Magureanu este un libanez acceptabil, iar pe Berthlot colt cu Popa Tatu o circiuma specializata in peste, unde recunosc - n-am pus piciorul, deoarece nu-mi place pestele.

Am urmarit cu mare interes tevatura legata de strapungerea nord-sud a lui Oprescu, ma rog, ideea dateaza dinainte de revolutie. Am vazut luari de pozitie care sustineau salvarea hotelului Marna. Mi s-a parut ciudat, pentru ca arhitectonic era un bloc absolut comun si modest, chiar daca vechi. In zilele astea ajunsese hotel de o stea, cover pentru un bordel, informatie bine stiuta de autoritati. Si eu regret disparitia superbei cladiri ce adapostea cindva libraria Cosbuc, aflata pe colt, cit si cinematografele Buzesti si Feroviar, unde am vazut zeci de filme in copilarie, dat fiind ca scoala mea e in apropiere, si pentru cinema chiuleam cu sirg. Grupul acesta de cladiri a fost incendiat de tiganii care il locuiau in 1990, pentru ca aflasera ei de undeva ca daca ramin in strada vor capata imediat apartamente de bloc, ceea ce - evident - nu s-a intimplat, oamenii raminind pe bune in strada si mincindu-si unghiile. Fara doar si poate, zona Buzesti/Grivita/Matache pina la intersectia cu Stirbey devenise o cloaca mizerabila. Cladiri nu coscovite ci absolut distruse, murdarie, sobolani, scursura umana. Si asta la doi pasi de centrul orasului, ba chiar in drumul de la Gara spre Romana, ori de la Piata Victoriei spre sud.

Plimbarea mea pe jos inspre centru trece pe bijuteria de strada Theodor Aman, ajungind apoi la Catedrala Sf.Iosif, in care intru de fiecare data, nefiind catolic, pentru a gasi citeva minute de liniste sau, uneori, un sunet de orga eliberat de un solist invizibil, aflat in locul lui de la balcon. M-am distrat urmarind circul luptelor dintre biserica si dezvoltatorii blocului turn de linga ea. Adevarul - aflat "pe surse" de la un amic - este ca la inceput arhiepiscopia s-a inteles cu tipii cu turnul sa capete un etaj intreg. Dupa citeva luni i-a lovit ca de fapt vor doua. Ceea ce nu s-a putut, si pe buna dreptate. Acum exista o sentinta definitiva de la un tribunal din Suceava - de ce tocmai acolo? - care ii obliga pe dezvoltatori sa darime blocul. Om vedea ce se va intimpla. Continuind plimbarea spre Calea Victoriei trec prin fata magazinului Trends, axat pe haine elegante pentru barbati, de unde recunosc ca mi-am mai luat si io una alta in ultimii ani, desi sunt rare momentele in care trebuie sa ma pun la patru ace. De-acolo o pot lua fie spre Amzei unde este o patiserie dupa care sunt topit, fie spre Ateneu si de-acolo, prin fata Regelui Carol I, spre Magazinul Muzica, loc preferat de banananit si de uitat la o "jucarie" sau alta.

In citeva luni ma voi muta de-aici, o idee mai departe, insa intr-o zona asemanatoare. E drept ca preumblarile inspre centru se vor rari, dat fiind ca distanta se dubleaza. Insa vor aparea alte repere, alte circiumi, alte parcuri, si - incet incet - adaptarea se va face discret. Plus de asta, niciodata in viata nu e altfel decit binevenit sa mai schimbi setarile.

Despre o anume libertate

2011-01-18T02:24:00.000-08:00

Libertatea este ceva de neinteles pina nu o simti cu adevarat pe propria piele. De cind ne nastem si pina la un anume moment nu suntem liberi, ci parte a unui angrenaj ale carui reguli trebuie sa le acceptam, fie ca ne convine sau nu: familia. Revolta adolescentei poarta un iz de libertate in ea, insa la fel de necunoscut ca si sentimentul celor ce vor urma. Studentia este atit de aproape pe cit se poate, fiind frinata insa de lipsa acuta de mijloace materiale. Anii trec, ajungem sa avem propria familie, ale carei reguli si principii avem senzatia ca le trasam, ceea ce este cit se poate de inexact. Majoritatea adapteaza usor regulile familiei din care provin, ducind astfel mai departe acelasi lifestyle cu aceleasi drepturi si obligatii pe care le-au cunoscut si acceptat. In familie deciziile pe care le iei trebuie sa fie conforme cu ceea ce-si doreste partenerul - nu esti singur, nu esti de capul tau, este absolut evident ca trebuie sa faci obligatoriile compromisuri. Asta nu este nici pe departe un lucru rau, insa efectele depind de temperamentul fiecaruia. Barbatul intotdeauna se simte indreptatit sa fie leaderul angrenajului familial, femeia devenind urgent frustrata de acest lucru, dorind la rindul ei sa aiba o pozitie ferma care sa presupuna recunoasterea meritelor in mod obiectiv si repetat. Daca cei doi gasesc o forma de echilibru mai mult decit precara, apar bazele unei bune intelegeri, si e deschis drumul construirii unui viitor comun. Din varii rezoane insa, lucrurile pot scapa de sub control si pot escalada inspre anume animozitati extrem de usor si rapid. Fiecare dintre noi cadem prada nemultumirilor in crestere, si nu vedem nimic anormal in a permite ca acestea sa se alimenteze cu necesarul combustibil de suferinta sau mindrie in fiecare zi. Atunci iese la iveala constatarea ca principiile nu sunt nici pe departe aceleasi, si ca de fapt, niciodata nu s-a pus serios problema armonizarii lor. Cind nu se mai poate si nu se mai poate, se produce o fractura afectiva si motivationala. Atunci poate urma fie o despartire, fie o perioada de separare; in ambele cazuri insa, apare la iveala ceva mai mult sau mai putin asteptat: senzatia de libertate - nu neaparat eliberare, cit libertate. Gustul acesteia este indescriptibil, nefiind nici unul cunoscut, nici rau sa bun, ci un gust nou, catergoric nemaiintilnit.

Libertatea inseamna sa fii tu insuti in fiecare moment. Inseamna sa nu mai trebuiasca sa dai socoteala nimanui pentru nimic. Inseamna sa devii conducatorul propriei lumi, un domnitor binevoitor si cald. Libertatea te impinge sa devii intelegator, tolerant si mai ales generos. Libertatea te impinge sa-ti judeci greselile daca nu impartial, macar cu mult mai putina subiectivitate decit inainte. Libertatea te ajuta sa descoperi cine esti de fapt, dupa diferitele procese evolutive care au trecut peste tine, si sa cazi la pace cu tine insuti: nu mai ai de demonstrat nimic nimanui, asa ca renunti la altfel necesarele masti. Nimeni nu ne-a pus vreodata corsete cu de-a sila - a fost alegerea noastra, pentru ca atit de bine ne-am priceput. Eu personal trebuie ca arat groaznic in corset, cumva precum un porc extrudat. O alta imensa binefacere a libertatii este ca nu trebuie sa mai fii responsabil decit pentru tine, asta pe linga copii, evident.
Astfel, sentimentul este unul de usurare, mai degraba decit de orice altceva.

Am dobindit o forma de pace interioara in urma aruncarii cit colo a poverii greselilor trecutului. Iertat sau nu, povara era acolo si cred ca am dus-o destul, cu tot ce implica ea. Recunoasterea vinovatiei este una, supliciul pedepsei alta, consecintele altele. E in firea lucrurilor sa fie asa. Mintuirea insa nu poate aparea decit in timp, mult timp. Pentru asta trebuie rabdare si dragoste, motivatie si dorinta. Altfel, nu te indrepti catre nimic. Reconstructia este o operatiune infinit mai delicata si complexa decit luatul de la zero. Insa daca consideri ca merita, trebuie sa-ti asumi dificultatea sarcinii. Sa nu te astepti la rezultate bune si imediate - e o iluzie. Unul dintre cele mai de pret lucruri, anume timpul, trebuie sacrificat atunci cind e vorba de un scop cu greutate fundamentala in viata ta.

Libertatea, in orice caz, reprezinta o binecuvintata gura de aer proaspat, puternic ozonat, atit de necesara dupa un timp al confuziei afective si mentale, si al nefericirii - nu una de anvergura, insa o nefericire mica si continua. O relatie presupune a te dedica celuilalt, iar asta poate sa rupa din tine. Pentru a te redescoperi ai nevoie de liniste. Ai nevoie de disparitia oricarei forme de dependenta, pretinsa sau autoindusa. Poti sa te apleci asupra lucrurilor care conteaza cu adevarat pentru tine, fara sa te mai gindesti ca poate celalalt nu e la fel de incintat. Chiar daca in majoritatea situatiilor ar fi fost absolut incintat. Ca sa poti sa reapropii, trebuie mai intii sa departezi, iar distanta - mai bine ca altceva - aseaza lucrurile in matca lor corecta. Intoarcerea spre sine in momente de criza nu reprezinta o solutie a disperarii, ci lucrul cel mai corect de facut - altfel te paste esuarea pe tarmurile pustii ale imposibilitatii de a mai afla cine esti de fapt. E nevoie de multa odihna psihica si afectiva, asta fara doar si poate. Abia dupa aia se mai pot gasi resurse pentru a o lua de la-nceput cu un suflu nou, ce te va face nu doar sa nu mai repeti aceleasi greseli, ci sa te si pozitionezi autentic pe mai departe, fara contrafaceri. La 40 de ani fie esti puternic si stapin pe tine, fie iremediabil decazut, fara sansa de a te mai ridica de jos. Nu e chestie de optiune, ci de ce ai reusit sa evoluezi pina atunci. Eu am trecut prin multe, nici unele cu adevarat grave, in asa fel incit sa lase cicatrici de nevindecat, insa totusi multe, suficiente pentru a ma motiva sa fac ceva, si nu sa asist neputincios la propria-mi decadere. Profit atunci de linistea ce s-a asternut peste existenta mea, liniste deloc apastoare, deloc rau prevestitoare. Imi regasesc bucuria lucrurilor simple, insa mai cu seama dedic mai mult timp decit inainte relatiei cu fii-mea, aflata la virsta la care ii trebuiesc mult. Insa de departe cel mai mult timp mi-l dedic mie, in incercarea de a afla cit de detaliat cu putinta cine sunt si cu ce ma maninc. Cu Dumnezeu inainte.

Despre a te schimba

2011-01-16T22:37:00.000-08:00

Suntem fiinte predispuse inspre continue macinari interioare, ca intr-un malaxor unde ajung neimpliniri de tot felul, inspre a fi maruntite, amestecate si transformate intr-o peltea numai buna de combustibil pentru viitoare eforturi. Riscul major este atunci cind operatiunea asta se permanentizeaza, pentru ca de la un moment dat incolo este din ce in ce mai dificil sa iesi din sarabanda nemultumirilor, a suferintelor si a incapacitatii de a descoperi cine esti de fapt. Devenim astfel sclavii imposibilitatii de a mai fi fericiti decit cu ajutorul altora. Ne place sa decretam ca fericirea noastra depinde de ceva extern noua, si nu intern. Asa ca ne lasam dusi de curent inspre involburari periculoase, unde riscul de inec este major, asumindu-ne speranta de a capata la momentul critic o mina intinsa care sa ne scoata de acolo. Este de datoria celorlalti sa ne salveze, consideram. Este datoria lor sa ne ia asa cum suntem si sa nu comenteze. Este datoria lor sa se plieze pe nevoile noastre, sau daca nu, macar sa incerce a se armoniza cu ce e mai profund din noi. Ei bine, nu. Viata nu se cladeste pe drepturi, datorii, obligatii si pretentii. Adevarata viata se cladeste pe intelegere, comunicare, flexibilitate si acceptare. A fi indulgent cu imperfectiunile celorlalti, nepropunindu-ti sa ii vindeci de lucruri care nu-ti convin, denota maturitate afectiva - un bun inceput pe drumul corect inspre intelepciune.

Este interesant momentul in care ajungi sa realizezi ca iubesti pe cineva cu bunele si relele sale, intelegind cu usurinta ca asta este adevarata sa natura, cu care vine inspre tine minat de o dragoste profunda si de cele mai bune intentii. Cu totii avem n defecte, bulucite unele peste altele intr-o devalmasie totala. Evident, mare parte din ele n-o recunoastem - cu totii avem despre noi insine o parere cu mult mai buna decit ar fi cazul, sau dimpotriva - cu mult mai proasta. Natura noastra nu se poate schimba, asta este evident - insa orice alte schimbari sunt nu doar posibile, ci recomandabile. "Asta sunt, cu asta defilez!" este o vorba a omului mindru si nepasator. Nimic mai neadevarat. Schimbarile atit de necesare nu sunt cele menite sa te faca altceva decit esti, ajungind astfel la frustrarea ca trebuie sa rupi din tine.

Constructia umana poate fi reprezentata de o piramida. Prima treime, baza, cuprinde acele chestii neschimbabile sub nici o forma, de fapt - imposibil de schimbat. A doua treime, a mijlocului, contine lucruri ajustabile; nu schimbabile, ci reglabile, rafistolabile. Acolo lasa urme atit educatia cit si autoeducarea, elementele ereditare, tare de tot felul, slabiciuni si simburi de orgolii, inclinari inspre suficienta ori evolutie, esenta prostiei sau a inteligentei. Operatiunile de modificare a zonei de mijloc duc la asezarea celor din zona de virf, unde capacitatea noastra de a reorganiza este semnificativa. Treimea virfului contine elementele vizibil modificate in decursul inaintarii noastre in virsta - in esenta acolo se gasesc efectele ajustarilor din zona de mijloc, rezulatele procesului evolutiv. Astfel, singurul loc unde se pot cu adevarat face schimbari ramine zona mediana. Baza ramine inchisa la orice virsta, iar virful nu va contine decit efecte. Insa ramine optiunea de a organiza aceste efecte ca prioritati, ceea ce nu ca tot e ceva, ci este poate cea mai semnificativa parte a intregului proces.

Oricit ne-am da cu fundul de pamint, niciodata nu vom fi altceva decit suntem de fapt. Venim pe lume dintr-un lant de consecinte ereditare pe care nu le putem schimba. Venim cu anume calitati si defecte de fabricatie, cu anume potential, daruiti sau nu cu talent sau sclipire, mai frumosi sau mai putin frumosi, completi in intregul nostru sistem de componente convergente sau divergente. Oamenii sunt orice numai egali nu. Si nu ma refer aici la egalitatea in drepturi, asta e un concept de politica sociala. Suntem la fel de diferiti precum ciinii: un pekinez si un dog arlechin or fi amindoi ciini, insa come on, sa fim seriosi. Egalitatea in sanse este insa un concept esential - fiecare are nu doar dreptul insa chiar obligatia sa scoata din el tot ce poate mai bun, si sa fie si ajutat in acest sens. Din pacate, cu cit legile sunt mai tolerante, permisive si acoperitoare, efectele sunt exact pe dos - devenim din ce in ce mai timpiti, mai inculti si mai abrutizati. Cum Doamne iarta-ma vine asta?...De ce nu mai este omul contemporan motivat sa evolueze, in asa fel incit de la generatie la generatie copiii sa fie macar cu un pas inaintea parintilor, care la rindul lor erau cu un pas inaintea bunicilor? La nivelul maselor evolutia asta se vedea mai pregnant in comunism. Acum, istoria pare eludata, pleaca dintre noi oameni, care lasa in urma exact aceiasi oameni, si astfel lucrurile se repeta, fara a se schimba mai nimic, intr-o uriasa bucla a nepasarii si suficientei.

Cum bine spunea Benjamin Franklin ca la 20 de ani predomina dorintele si inversunarea in a obtine, la 30 inteligenta cu note ironice si la 40 judecata, asa ma constat si eu; mai degraba dispus inspre a judeca decit a ma baza pe instincte, nemaifiind atit de usor de autopacalit catre a ma imbata cu iluzia apei reci. Am acumulat destule, bune si rele, am trecut prin cite se putea trece, nu mi-am refuzat nimic, in egoismul acela care nu are cum sa nu raneasca pe cei dragi. Ma consider fara doar si poate un barbat implinit, stapin pe propriile friie, capabil a lua decizii ferme, pe deplin asumate, in chestiuni esentiale, folosind pentru aceasta tot armamentul din dotare. Nu as fi fost insa aici daca nu m-as fi schimbat continuu in toti acesti ani, lasind dire mai frumoase sau mai urite, asa cum a dictat fiecare situatie in parte. Evident, infelxibilitatea asumata este cea mai pacatoasa tara a soceitatii contemporane. Oricite principii ai avea, absolut corecte, absolut argumentate si justificate, tot e neplacut sa mori cu ele de git. Asa ca a te tine tare, cu incapatinarea omului care considera ca are perfecta dreptate, este just, insa categoric inutil. Am invatat cu greu sa depasesc combinatia letala dintre orgoliu, mindrie si incapatinare, dintre care primele doua sunt specifice leului din mine, insa a treia nu. Astfel am reusit sa nu mai fiu incapatinat; era un sentiment ce nu facea parte din fiinta mea, fiind efectul ciocnirii dintre mindrie si orgoliu, necontrolate, lasate sa o ia razna. Acum am ajuns la faza la care pot consulta mindria, pot intreba orgoliul, insa doar atit. Nu mai fierb in numele lor, ci doar le recunosc rolul in poveste, major in ultimii ani. Au avut ocazia sa-si faca numarul cu virf si indesat. Acuma e timpul, satisfacute, sa se odihneasca si sa ma mai lase naibii in pace, ceea ce se pare ca, nu stiu prin ce chimie, le convine.

Despre reinventare

2011-01-12T22:40:00.000-08:00

Reinventare, sau re-structurare, continind re-gasire si re-pozitionare, precum si re-lansare. Suna serios, suna pragmatic, suna bine organizat si asumat. Daca esti o fiinta care nu se opreste din crescut si evoluat, povestea asta se intimpla cam la fiecare zece ani care trec; am crescut, am aflat mai multe despre noi, ne-am regindit toate actiunile si reactiunile, am cautat cauzele efectelor si am tras linie, pentru cinstita adunare a bunelor si relelor, a simtitelor si traitelor, a nevoilor si implinitelor, a mersului inainte si a pasilor inapoi. Cind te prezinti in fata cuiva ii arati ceea ce esti la momentul respectiv; insa odata cu trecerea timpului evoluezi, te schimbi, mai zdravan sau mai moale - cert e ca dupa citiva ani nu mai esti acelasi. Asta nu inseamna nicidecum ca ai creat cu buna stiinta o iluzie care s-a spart apoi ca un balon de sapun. Pur si simplu te-ai schimbat. Iar daca cumva mai esti si artist, evident ca marjele schimbarii sunt radical mai ample decit cele ale unui om obisnuit.

Eu nu am procese de reinventare din timpi in timpi, ci mai degraba fortat de evenimente din viata mea care ma provoaca inspre a lua serioase masuri de reasezare a prioritatilor. Altfel, sunt un tip comod care apreciaza linistea si rutina, rutina de calitate, a tihnei adica. La naiba, cine isi doreste ca viata sa-i fie o provocare zi de zi? Ca sa poti gindi, ca sa poti crea, ca sa te poti bucura de cele simple si frumoase ai nevoie de liniste si intelegere. Astea doua par lucruri extrem de simple si de la indemina, insa cind lipsesc treaba se complica serios. Nu-mi place spontaneitatea, poate doar cu masura. Aud peste tot oameni, in special femei care se pling de lipsa spontaneitatii din viata lor. Sa fie primit. Daca le trebuie asa de cu foc, s-o aibe. Pe mine ma lasa deosebit de rece. Spontaneitatea asta este pentru cei care au nevoie de ceva entertainment, de noi garnituri de mirodenii intr-o viata cel mai probabil terna.

Majoritatea oamenilor pe care ii cunosc, mai aproape sau mai departe, au de dus in spate o provocare grea, anume un timp exagerat dedicat muncii. Cind esti la serviciu de dimineata pina seara, greu te mai poti ocupa de cele din viata privata, adica de evolutia proprie, de familie, de prieteni, asa ca esti nevoit sa te imparti atit de bine pe cit esti in stare. Oameni obositi, dezarmati, aproape neputinciosi in anume virfuri de criza, se pot trezi peste noapte cu casnicia destramata, fara sa poata realiza ce i-a lovit. O familie a carei existenta se bazeaza pe citeva ore zilnic si weekend-uri sta in prag de nisipuri miscatoare. La polul opus se situeaza cei care petrec exagerat de mult timp impreuna - evident, acestia se consuma mult mai profund, precum ceara de luminare. Ardere sigura, insa cu final previzibil. Asa ca oricum ai lua-o, riscurile se pliaza corespunzator. Cu prima nevasta am stat zece ani nas in nas, inclusiv colegi de munca, la batrinul TVR. In atari conditii, in ultimii 2 ani nu prea mai aveam ce sa ne spunem. Simplu si previzibil - e drept ca pe-atunci numai previzibil nu era. E o linie extrem de fina intre a-ti fi bine sau nu. Si e de-a dreptul ciudat sa te scoli dimineata, sa-ti faci cafeaua, sa-ti aprinzi prima tigara si sa realizezi brusc ca ai ajuns un stranier in propria-ti viata.

Reinventatul asta e de multe feluri; se poate axa pe capitolul profesie, sau educatie, precum si pe reevaluarea pozitiei in viata proprie si personala. Existenta sa este extrem de importanta, pentru ca presupune flexibilitate, care este dupa mine una dintre cele mai esentiale atribute ale omului. Am cunoscut oameni pe deplin inflexibili, care isi vor duce in mormint parerile si principiile nealterate. Sincer sa fiu, ii evit, pentru ca ma irita. La mine, reinventarea se aseamana cu curgerea unui riu - in unele zone involburat, in altele lin; in unele adinc, in altele superficial. E o actiune permanenta, cu binevenite pauze nu de tras rasuflarea cit de relaxare si odihna. Am norocul de a avea timp liber, suficient timp liber pentru a ma putea gindi la ale mele in fiecare zi, uneori mai serios, alteori doar "en passant". Astfel, bucuria mea de a privi in jur se poate desfasura in liniste.

Sa fiu sincer, ma asteptam ca apasarea apropierii virstei de 40 sa ma deprime, sa ma slabeasca, sa ma deziluzioneze si mai ales vulnerabilizeze. Ba chiar ma lasasem purtat de acest val al vinei pentru bipolaritate, al neimplinirii si al profundei lipse de incredere in mine si in viitorul meu. Si totusi, ma uit in oglinda si constat ca anii nu par a fi trecut peste mine, desi numai usor n-as zice ca mi-a fost. Ma constat puternic si vertical, si asta nu fara o anume uimire. Ma simteam singur si pedepsit cumva de viata, in parasire si in adormire; insa m-am trezit intr-o buna dimineata, mi-am facut cafeaua si am fumat prima tigara, si am aflat cu imensa stupoare ca de fapt sunt...viu. Mi-am privit miinile, mi-am privit fata in oglinda si am vazut ca nu mai sunt cearcanele resemnarii, am simtit singele deplasindu-se cu super viteza prin toata fiinta mea, aducindu-mi aminte de cine sunt de fapt. Am invocat Leul si Soarele, Luna si Balanta, erau acolo, lucrind pentru mine, pentru un rasarit demult asteptat, intr-o lume ajunsa a permanentului crepuscul. Ei bine, asta deja nu se mai cheama reinventare, ci Renastere de-a dreptul. Am inteles astfel strinsa mea conexiune cu Florenta, poate pentru ca acolo au aparut simburii Omului puternic si profund, prezentat intr-un timp al negurii, al intolerantei si al violentei dusa la rang de virtute. Este un sentiment de neegalat acela de a te ridica in picioare si de a reincepe a privi in jur cu mindrie, constatind puterea de a intelege lumea care te inconjoara, abilitatea de a fi una cu natura si cu orasul, de a fi parte integranta a unui organism viu care pulseaza deodata cu febra din sufletul tau inspre a fi o singura fiinta universala.

Despre furie

2011-01-11T23:09:00.000-08:00

Se intimpla uneori sa simti ca esti un cazan sub presiune aflat la citeva secunde de a exploda distrugind tot cartierul, precum bomba atomica. Intrebare: o faci sau te abtii? Raspuns: depinde. In general furia cam trebuie retinuta; nu ne putem permite sa facem circ, este lipsit de eleganta, daca nu de demnitate. Pe de alta parte, prea multa furie retinuta duce mai devreme sau mai tirziu, prin acumulare de presiune, la implozie, ceea ce este categoric contraproductiv - la naiba, mai bine bubuim in jur decit inauntru. De cele mai multe ori aplicam regula numaratului pina la zece; daca faci asta si inca iti vine sa explodezi, explodeaza cu tot dinadinsul. Suntem fiinte umane si avem dreptul sa ne enervam crunt, indiferent de motiv. Uluitoarea energie a furiei se disipeaza facind ravagii in jur, insa pe cit de puternica este explozia, pe atit de profunda eliberarea. Majoritatea avem conditionarea de a-i menaja pe ceilalti, e frumos si altruist din partea noastra, insa ce folos daca ne facem noua mult mai rau? E interesant faptul ca mi s-a nazarit sa scriu despre furie, fiindca o traiesc atit de rar, incit aproape ca nu se pune. Insa tocmai de asta ma intreb daca nu zace latent in mine pe undeva, mocnind ca jarul, si daca nu cumva intr-o zi va erupe vulcanic pe masura energiei si temperamentului meu, adica teama mi-e ca la nivelul bubuielii de la Krakatoa.

Mecanismele dozarii furiei difera major de la individ la individ: unii folosesc des acest procedeu de eliberare de apasari, altii aleg pur si simplu sa inghita in sec si sa mearga mai departe, incarcindu-se si incarcindu-se cu frustrari si neimpliniri de tot felul. Unii nu mai ajung sa se descarce vreodata - e felul lor sa duca. Daca in majoritatea cazurilor cind scriu pe blog ascult muzica clasica, si pentru faptul ca neavind vorbe nu ma incurca la concentrat, pentru povestea asta cu furia imi susura Pink Floyd The Wall, mama cita furie reprimata sau aruncata la inaintare este acolo. Am amintit acest lucrur pentru ca, chiar daca ne construim un zid care sa ne protejeze de lumea smintita, asta nu ne scuteste de acumularea furiilor de tot felul; iar izolarea nu face altceva decit sa le amplifice si sa le faca mai complexe, zi dupa zi.

In chimia furiilor se detaseaza o stare absolut justificabila, anume revolta. Traim intr-o lume care ne da toate motivele de revolta pe care le putem imagina. Lucrurile se aduna, se acumuleaza si ar fi util sa se descarce din cind in cind. Un bun management al presiunilor te poate ajuta sa le folosesti in mod constructiv - o masina cu aburi este cu siguranta mai utila decit o mina cu explozie intirziata. Astfel, revolta - dupa cum stim - duce la protest. Daca te duci in piata mare si urli de nebun, te descarci, e drept, insa asta e tot ce vei capata. Ai putea insa sa canalizezi uriasa energie inspre ceva mai inteligent, un protest premeditat, cu tinta, care - chiar daca nu va muta muntii din loc - tot va ridica un semn de intrebare. Valabil, spre exemplu, si in cuplu: varsa-ti nervii pe partener, insa fa-o in asa fel incit sa inteleaga clar ce te macina, si sa poata lua - daca considera oportun - necesare masuri amelioratoare. Nimic mai inutil decit o criza de furie fara scop, fara revolta legata de lucruri concrete.

Furia are, fara doar si poate, o componenta dezarmanta, si nu in cel mai placut mod: anume agresivitatea. Cea mai elementara forma este aruncatul cu lucruri imprejur. De-aici si pina la agresa fizic obiectul furiei este doar un pas - uneori mare, alteori foarte mic. Experimentind in copilarie rolul de a fi obiectul furiei, in mod repetat si degraba lasator de rani nici acum inchise de tot, am capatat alergie la agresivitate si la violenta fizica de orice fel. In rarele ocazii cind imi vine sa sparg capul cuiva, alerg la bucatarie si-mi dau cu o tigaie in cap. Functioneaza perfect - cucuiul meu este un mic pret platit pentru a opri un val de violenta care categoric nu ma reprezinta. Nota bene: intotdeauna tigaie, niciodata alt obiect contondent. Personal am ales sa experimentez unele tehnici de meditatie, prin respiratie si anume rugaciuni, care ma ajuta sa temperez jocul presiunilor care se intimpla sa ma mai apese. Plus de asta, daca la 40 de ani nu iti poti controla furia, se cheama ca ai trecut prin anii de evolutie cam degeaba. Eu sunt in principal sangvin, cu tente de felgmatic si melancolic. Insa coleric - aproape niciodata. E ceva care m-a marcat inca din copilarie si m-am autoconditionat sa lupt impotriva cu toate armele din dotare.

Mai exista o rezultanta - extrem de perversa - a jocului cu furiile: anume placerea de a face rau, un anume fel de sadism nonsexual. Pentru mine este absolut de neconceput cum ar putea cineva sa se hraneasca din a cauza chinuri fizice si psihice unei alte fiinte. Fiecare este un anume tip de vampir energetic; unii se hranesc cu dragostea primita, altii din suferinta provocata cuiva, unii maninca constant ficatii partenerului, altii ii invata felul si il lovesc chirurgical si sistematic unde il doare mai tare. Nimeni, vreodata, nu va recunoaste ca in alegerile sale ar exista vreun simbure de razbunare, Doamne fereste. Insa exista. Cind cineva ne face un rau, instinctiv cautam sa i-o platim, si cum altfel decit cu metoda, in asa fel incit sa o simta, clar si la obiect. E in natura noastra sa ne dorim satisfactie, si sa o obtinem asumindu-ne atit rolul de procuror, cit si cel de judecator. Doar ca aici nu mai e vorba de furie, ci de etapa ce o succede, cind presiunile s-au temperat si reapare singele rece. Atunci, mult trimbitatul altruism se transforma intr-un egoism rece. Eu inainte de toate. E dreptul meu, e alegerea mea, ma asum de sus pina jos.

A fi solar si leu ar fi trebuit sa fie suficient ca sa sar la jugulara, atunci cind ar fi fost necesar. Am reusit sa evit s-o fac, si voi continua in linia asta. Adevarata noblete nu vine din placerea vinatorii, chiar daca justificata de nevoia de a minca pentru a supravietui. Prefer Whiskas, zau. Pentru mine leul este mai degraba maiestuos decit feroce. Totusi, putina lume se incumeta sa intinda mina inspre coama pentru a mingiia. Si asa trebuie sa ramina.

Despre maturizare, uneori fortata

2011-01-10T20:20:00.000-08:00

Fiecare dintre noi ajunge intr-un anume moment in care nu mai stie pe unde sa o apuce si cum, insa mai ales de ce. De parca virtejuri de apa si aer s-ar intimpla inlauntrul nostru, stirnind praful nesters de ani de zile si pustiind acea minima ordine aflata acolo. Suntem de fapt fiinte aflate in voia intemperiilor, prea putin ancorate in realitatea din jur, cu fire de paianjen mai degraba decit cu coarde de alpinist. Ne ferim cu indirjire sa facem cu adevarat ordine inlauntrul nostru, poate pentru ca ne temem instinctiv de ce-am putea gasi pe acolo, de schimbarile ce s-au intimplat intre timp si pentru care nu suntem inca pregatiti. Ne-am obisnuit sa ne raportam la un Eu general valabil, care contine o baza formata in tineretea devreme, la care s-au adaugat mici tuse de culoare din tot ce s-a mai intimplat de-atunci incoace. Altfel spus, avem deja bine inradacinata o parere despre noi insine, cam rotunjita, atent pilita pe la colturi, care ne coafeaza si, de ce nu, ne motiveaza. Orice noua asperitate aparuta in acest nucleu ne incurca serios. Pe masura ce trec anii suntem din ce in ce mai putin dispusi sa facem reale schimbari, pentru ca ajungem sa ne bazam pe ceea ce credem ca suntem de fapt, mai degraba decit pe evolutia reala - realitatea asta aproape intotdeauna dezarmeaza, mai degraba decit sa bucure. Se intimpla deci sa fim pusi in situatia de a ne reevalua, de a da un extemporal neprevazut la propriul eu, chestie care nu ne place neam. Nu putem trai raportati numai la propria persoana la nesfirsit, mai devreme sau mai tirziu suntem pusi in situatia de a tine cont de cite cineva din jur, cum ar fi un sot, un copil, sau chiar un prieten apropiat. Avem un ritm natural al procesului de maturizare, optim pentru ce suntem de fapt si pentru ce avem destinatia de a deveni. Cind se produc fracturi ale acestui ritm venite din afara, efortul de a te resincroniza este foarte mare si consuma extrem de multa energie. Nimeni nu ne iubeste pentru ceea ce suntem, ci - evident - pentru ceea ce am parut cindva a fi. Ne trezim ca cei dragi devin, aparent brusc, dezamagiti profund de noi, si - cu toate ca am simtit din vreme simburele acestei dezamagiri - am preferat sa ne facem ca ploua, ca si cum nu am fi inteles prea clar ce se intimpla.

Fiecare virsta are bucuriile ei, descoperirile ei, conditionarile ei. Viata are stilul de a se misca rapid, nelasindu-ti vreme sa intelegi ce se petrece pina cind e daca nu prea tirziu, macar suficient de tirziu. Ne straduim sa tinem pasul, sa le ducem pe toate precum grebla, cu grija de a nu scapa nimic nedus. Grebla asta are dinti egali, nu e prevazuta cu unii mai desi in anumite zone mai importante decit altele. Familia, grijile profesionale, bucataria vietii de zi cu zi, trebuiesc duse deodata, cu maxima devotiune si atentie. Ei bine, unele scapa, si nu brusc, ci in timp. Orice tentativa de a le recuprinde consuma din energia altei zone, astfel aparind simburii unei desincronizari ce devine in timp din ce in ce mai serioasa. Si din toata ecuatia asta complexa cine ramine in urma? Noi, evident. Indreptam atit de multa energie inspre a repara erori, incit pur si simplu nu ne mai ramine nimic, sau aproape nimic pentru noi. Cine suntem de fapt? Spre ce ne indreptam? Ce ne-ar mai putea face fericiti? Mai conteaza cu adevarat toate astea?...

A fi bipolar a fost pentru mine sursa multor incilceli, asta in ultimii 4 ani. Dupa fiecare noiembrie aveam mai multe de reparat, mai multe de recladit, mai multe de luat, sisific, de la zero. Am intrat astfel intr-un fel de bucla temporala aparent fara iesire. Ceea ce ma chinuiam sa recladesc se prabusea ceva timp mai tirziu, precum Biserica Mesterului Manole. E drept, spre deosebire de el, eu m-am incapatinat sa nu-mi zidesc propria Ana, asa ca am contiunat sarabanda, asa cum m-am priceput mai bine, facind si greseli pe parcurs, unele mai mici - altele mai mari. Astfel am ajuns ca, in loc sa ma bucur de stabilizarea - enfin - a bipolaritatii, in urma unei optime adecvari a medicatiei - sa ma simt sfirsit, prea obosit, sastisit de aceleasi povesti fara sfirsit. Imi doresc enorm sa ramina in urma, iar timpul sa stearga cu buretele toate greselile si toate trairile care nu ar fi trebuit traite. Se va intimpla si asta, pina la urma, cu toate ca pretul platit este suficient de mare.

Anul asta fac 40 de ani, intrind astfel in "a doua tinerete". Incerc sa ma adun laolalta, sa vad ce-a mai ramas din muzicianul din mine, latent in ultimii ani. Ani grei, in care - sa fiu sincer - numai de muzica nu mi-a ars. Si, asa cum fiecare dintre noi are o ultima si fundamentala limita, la mine asta s-a dovedit a fi creativitatea. Am neglijat cea mai importanta capacitate a mea, ocupindu-ma de altele, sau - pur si simplu - neocupindu-ma de nimic. In decembrie am avut un moment tare special, cind am finalizat o piesa inceputa inca de acum...12 ani. Sentimentul pe care l-am trait ascultind-o mi-a dat, daca nu aripi, macar o raza de speranta. Prea m-am obisnuit sa scriu muzica doar la comanda - am decis sa reincep, chiar daca la inceput timid - sa fac muzica din bucuria de a o face. Astfel, rezolutia lui 2011 este reintoarcerea spre muzica - nu de alta, dar este esenta mea, oricit am incercat sa o alung. Muzica este singurul capitol unde nu am schiopatat niciodata, asa ca - ce pot face decit sa ma agat de singura certitudine din viata mea?

Despre Ingerii pazitori

2011-01-08T22:06:00.000-08:00

Se spune ca nu avem doar un Inger pazitor ci mai multi. Se mai spune ca atunci cind un barbat si o femeie fac dragoste si din act va reiesi conceptia unui copil, o armata de Ingeri vegheaza ca totul sa fie bine. Se mai spune ca ii poti vedea, in fuga, cu coltul ochiului, in conditii speciale de lumina. Eu nu am reusit sa-i vad, insa i-am simtit de multe ori. Marturisesc ca imi duc viata constient de existenta lor, si de rolul pe care il au in evolutia mea. E mare lucru sa intelegi ca nu esti singur, desi de fapt esti. Ingerii pazitori intervin extrem de rar in liberul tau arbitru, doar atunci cind esti pe cale sa faci o traznaie mare. Chiar si atunci, intervin cu maxima delicatete - daca te prinzi sau nu e problema ta. O mare lectie, poate una dintre cele mai mari, este sa inveti a numara pina la zece inainte de a face sau spune ceva ce ar putea pica prost, tie sau altcuiva. Se spune ca ingerii numara odata cu tine, ajutindu-te - in numaratoare inversa, de la 10 la 1 - sa te controlezi, sa te aduni si sa gindesti limpede. De fiecare data cind avem o relatie nereusita, fie ea de amor sau prietenie, Ingerii amindurora colaboreaza in ideea de a gasi cea mai buna solutie de a rezolva lucrurile.

Cu totii avem o cruce de dus, la fel de mare si de grea, doar ca la unii se simte mai abitir decit la altii. Ingerii nu ne ajuta sa o caram, asta e karma noastra. Insa ne ajuta sa interactionam cu altii, sa ne luam mici ragazuri de odihna ca sa putem cotinua, si tot asa. De fiecare data cind ne gaseste deznadejdea Ei sunt acolo, la datorie, facind tot posibilul ca noua sa ne fie mai suportabil. Mitul lui Sisif, condamnat in Infern sa urce bolovanul pe coama dealului, zi de zi, o eternitate, ma infioara, pentru ca reprezinta o parabola a deziluziei. Cu totii ajungem in momente in care simtim ca orice am face e degeaba, iar asta este suma frustrarilor posibile. E ca si cum am baga lemne in foc, brat dupa brat, si nimic nu s-ar intimpla. La cele Sfinte se spune ca deznadejdea e un mare pacat, fiindca arata indepartarea de Dumnezeu, ceea ce e perfect adevarat. Cind esti credincios si iti pierzi credinta se intimpla cu tine lucruri grave, ce pot avea urmari severe in atitudinea pe care Ingerii o au fata de tine. Sa nu uitam ca Ingerii sunt ai Domnului, si nu vreo forma de energie independeta de Dumnezeire. Daca esti ateu e in regula, exista speranta ca il vei descoperi pe Dumnezeu la un moment dat. Tot citesc in ultimul timp declaratii anti creationism venite de la personaje celebre, precum Steven Hawking; e dreptul fiecaruia sa-si explice lucrurile cum stie mai bine, insa parerea mea este ca adevarul e undeva la mijloc, cu aplecare catre o Creatie minunata, de neasemanat, insa explicabila stiintific.

De atit de multe ori am avut diferite reactii bruste, bazate pe reflex, in a intoarce de volan sau a evita o impiedicare sau sa ma ridic de pe scaun la momentul oportun pentru a scapa de vreun necaz, incit am inteles natura reflexelor coditionate si a implicarii Ingeresti in a te scapa in ultima secunda. Veti intreba bine, dar cei care isi pierd viata in accident de masina, spre exemplu, cum se explica lipsa de actiune a Ingerilor lor pazitori? Memento mori ramine momentul mortii - este o taina, si o taina va ramine. Fiecare dintre noi se duce la un moment dat, intr-un fel sau altul, si - cu siguranta - nu e dupa noi. Moartea cuiva drag inseamna eliberarea sa, insa inseamna mai ales o mare suferinta pentru noi, cei ramasi, devenind astfel parte din crucea pe care - uneori - cu greu o ducem.

In putinele momente cind reusim sa meditam, sa cugetam profund, alungind orice gind nedorit, putem ajunge sa ne armonizam cu Ingerii nostri pazitori, devenind o singura fiinta energetica, parte integranta a Dumnezeirii universale. Este extrem de util sa meditam din cind in cind, in liniste si relaxare, sa ne rugam sau sa spunem mantre sau pur si simplu sa ne adincim in noi, sa ne dam silinta pentru a simti lucruri ce nu pot fi percepute altfel. Viata de azi este teribil de rapida, ziua s-a redus la 16 ore, dupa cum ne-a explicat fenomenul numit rezonanta Schumann. Muncim, traim, ne odihnim, insa toate pe repede-nnainte. Prevederea UE referitoare la munca propune principiul celor trei opt: opt ore de munca, opt ore de timp liber, opt ore de somn. Din pacate putina lume il respecta. Pentru ingerii nostri toate acestea nu reprezinta un impediment, deoarece Ei sunt in afara timpului. Insa noi devenim tot mai obositi, mai stresati si mai plini de confuzii pe zi ce trece. Nu mai suntem ca altadata pusi la jug si munciti pe cimp, ci - mult mai pervers - momiti intr-un univers material al efortului si recompensei, unde totul se masoara in loialitate catre firma, bani si sudoare, si majoritatea duc acest stil de viata din convingere. Cind sa mai ai timp pentru tine?...

Fiecare plimbare pe strazi sau prin parc reprezinta un moment de descatusare spirituala. Oamenii nu se mai plimba, fac jogging anesteziati de muzica din castile iPod-ului. Trecutul prin viata precum gisca prin apa devine tot mai prezent in fiecare zi. Te plimbi prin parc, te asezi pe o banca, poate dai un colt de piine la porumbei, tu cu tine, cu gindurile tale, asta reprezinta o solutie la multe probleme care ne apasa pe fiecare dintre noi. Orice moment de relaxare te aduce mai aproape de a-ti percepe Ingerii pazitori. E pacat, fiindca astazi lumea a ales sa se distreze in loc sa se deconecteze, ceea ce e aproape un drog. Ajungi vineri seara in club sau pub, si totul se sterge cu buretele: toate grijile, toate neimplinirile, toata nefericirea. Insa nu dispar, ci reapar si mai prezente la sculare a doua zi, ca mirodenii in mahmureala. Singura boala omeneasca care creste mai mult decit ingrijorator este depresia. Se trateaza greu, e nevoie de psihiatru si de psihoterapeut, odata intrat in sarabanda asta Psi nu mai scapi.

Imi rezerv des momente pentru mine, pentru ca am inteles ca ca aceasta este calea. Nu mai aprind televizorul de pomana, inchid laptopul, stau turceste pe canapea fumind o tigara, eu cu ale mele. Aprind citeva luminari si stau si cujet la nemurirea sufletului. Simt Ingerii pe linga mine si ma las in mila lor, intotdeauna alinare, alinare pe care n-am gasit-o in oameni, prea ancorati in ale lor. Astfel sunt liber, deplin eliberat de poverile materiei pe de o parte, si de cele ale gindurilor nasoale, pe de ailalta. Ca lucrurile in viata mea nu sunt asa cum mi-as dori, presupun ca majoritatea poate afirma acelasi lucru. Acolo unde depinde de mine, caut sa repar, atita cit ma pricep mai bine. Zilele trec, lunile si anii asisderea, si noi cu ele. Cu pasi marunti se pot face lucruri semnificative, cu o singrura conditie: sa si vrei cu-adevarat.

Despre minciuna

2011-01-07T00:08:00.001-08:00

Complicatiile din tineretea lui Pinocchio, varianta Disney, ne bintuie copilaria. Totusi, in pofida mintitului cronic, omuletul e tare simpatic. Nu la fel de simpatic e greierele Jiminy, constiinta enervanta care nu il lasa sa traiasca in pace, cintind chestii moralizatoare, pline de un tilc siciitor. Suntem educati de mici, cu metoda, inspre a nu minti. Nu cred sa existe exceptii. Suntem amenintati cu baubau, omul negru sau matusa enervanta din Pascani. Astfel, ideea ca minciuna e personaj negativ ne intra in sistem de mici, lucurile fiind cit se poate de clare. Cu toate acestea nu renuntam nici o clipa la a minti, si folosim aceasta metoda de a rezolva lucruri suficient de des, fara remuscari, dind un bobirnac greierului enervant. Unii dintre noi au o coloana vertebrala absolut verticala, si aleg sa nu minta cu orice pret. Cinste lor. Altii mai scapa cite o minciuna din cind in cind, din varii rezoane.
Minciuna e de mai multe feluri. Pornind de la cea minora, fara implicatii, n- am luat lapte nu pentru ca am uitat, ci pentru ca n-aveau, continund cu mica minciunica necesara - am intirziat fiindca am fost blocat in trafic, si nu pentru ca m-am urnit greu inspre a pleca de acasa. Apoi urmeaza cele ceva mai serioase - am dormit la colegul Georgel, nicidecum la colega Geta, sau si mai riscante - sunt in Baicoi la mamaie si nu in Vama, beat mort, cu gasca. Lucrurile cresc in gravitate si se ajunge la minciuna matura care acopera pacate mai serioase, gen "femeie, esti nebuna cu instinctele tale cu tot, io n-am amanta" cind, bineinteles, tu ai amanta, iar instinctele femeii functioneaza ceas. Nu vreau sa merg mai departe inspre minciuni care acopera pacate grele, gen furt si crima, fiindca nu e cazul.

Pentru cel care o foloseste, minciuna pare un lucru relativ nevinovat, un rau necesar. De aceea e oarecum mirat de supararea celui mintit, suparare mare si profunda. Io, spre exemplu, recunosc ca apelez la a minti din cind in cind, la toate palierele. Acum am inceput sa ma gindesc mai bine inainte de a o face, ceea ce este un pas inainte. Nu e usor, pentru ca a minti devine un gest reflex, la fel de natural ca a spune adevarul. Unii folosesc minciuna si pentru a se razbuna, ceea ce este neplacut. In lungile discutii pe care le am cu Andra, fii-mea, ma bucur ca imi confeseaza faptul ca dispretuieste minciuna si pe mincinosi, chestie pe care o apreciez mult la ea, si care - pe de alta parte - ma face sa ma simt destul de nashpa, fiind cu musca pe constiinta.

E interesant de observat cum devine minciuna politica de stat, cind e vorba de manipulare de orice fel, pornind de la rescrierea istoriei si mergind pina la meandrele politicii externe. Aflindu-ma acum in Cernauti, am citit citeva texte de prezentare turistica unde ucrainenii deplingeau ocuparea abuziva, prin forta, a Bucovinei si a tinutului Herta de catre romani. Vai de steaua noastra de mari ocupatori ce-am fost si suntem. Comunistii au rescris istoria mintind cu nerusinare, astfel, in scoala, am fost cu totii - cei ce am facut scoala in comunism - spalati pe creiere. Evident, minciuni de o asemeneaaaa anvergura au implicatii majore, deosebit de grave. Traim intr-o tara a santajului politic, bazat in general pe mize de alcov. Sau alcool. Este trist, este pacat, nu este necesar, insa se foloseste cu mare rivna. Ca Basescu a ajuns sa candideze la presedintie inlaturindu-l pe Stolojan printr-un santaj de trei lei, filmindu-l in timp ce se smotocea cu o anume doamna blonda din PDL, se stie deja, la fel cum se stie de incapacitatea cronica a lui Basescu de a face fata unor ispite blonde, cum ar fi madamele Udrea sau Anastase. Foarte frumos, nu am o problema cu asta - fiecare cu muzele sale. Insa de aici pina a le urca in fonctii din ce in ce mai inalte e drum lung.

Ca rezolutie a noului an, mi-am propus sa evit sa mai mint. Nu stiu daca o sa-mi iasa de tot, insa macar incerc. Recunosc, dintotdeauna am acceptat micile minciuni ca fiind naturale, parte din joc, si nu am incercat vreo clipa sa le alung - si astfel mi-au intrat in sistem. Iar de la cele mici si nevinovate la cele serioase, e doar un pas. Ar trebui sa mai revad din cind filmul "Liar,Liar" - un film mediocru, insa suficient de moralizator in povestea asta cu mintitul. Daca pentru orice minciuna ar trebui sa ajungi la faza cu juratul cu mina pe biblie, ar fi crunt, zau. Astfel, oleaca de autocontrol nu poate decit sa-ti faca bine. In loc de concluzie, cine a zis ca minciuna are picioare scurte, a stiut ce-a spus. Avind picioarele scurte, face incomparabil mai mult efort pentru a se deplasa, si este evident mai usor de prins din urma.

- Posted using BlogPress from my iPad

Despre intelepciune

2011-01-04T21:56:00.001-08:00

A fi istet tine in suficienta masura de ereditate. Categoric unii sunt mai gift-uiti decit altii, e in firea lucrurilor sa fie asa, si diferentele se vad clar la gradinita sau in ciclul primar. Istetul poate deveni smecher, sau viclean, sau amindoua; insa arareori devine intelept, asta pentru ca istetimea indeamna la suficienta. A fi inteligent reprezinta urmatorul pas dupa istetime; inteligenta presupune un anume bagaj de cunsotiinte precum si abilitatea de a le folosi rapid si eficient. Capacitatea de analiza si sinteza a informatiilor se dezvolta paralel, cu putin sau chiar deloc ajutor din partea profesorilor. E un demers personal, in solitudine, si face parte din bucataria evolutiei spiritului. Odata cu trecerea anilor, si nu putini, evolutia devine vizibila, si poti constata aparitia unor semne de inteleptire.

Ce inseamna de fapt a fi intelept? Pai o corelare intre a fi deosebit de inteligent cu trecerea de timp, suficient timp. Ajungi la o virsta cind raspunsurile se obtin cu mai multa usurinta, iar intrebarile sunt din ce in ce mai complexe. Dai semne de inteleptire atunci cind incepind sa depasesti fricile, cind incepi sa te simti mai bine in propria piele, cind incepi sa ai o perceptie mult mai globala asupra a ceea ce se petrece in jurul tau, cind intelegi lucrurile mult mai rapid, cind reusesti fara efort sa-ti tii gura, cind incepi sa simti ca ai capatat un inceput, chiar timid, de control asupra simturilor si pasiunilor, cind ratiunea si simtirea functioneaza impreuna uns, fara desincronizari, cind creste nivelul de toleranta si scade nivelul de infierbintari pe baza de singe, cind inveti ca a ti se rupe poate fi o reactie eleganta, cind intelegi ca ai capatat dreptul de a fi tu insuti, fara sa trebuiasca sa dai socoteala nimanui.

Este neobisnuit ca cineva sa poata fi considerat intelept mai devreme de 40 de ani, insa nu imposibil, in special la femei, unde arderile procesului de evolutie spirituala se intimpla mult mai rapid. Cu cit o femeie devine mai inteleapta, cu atit va fi mai putin toleranta cu barbatul din viata ei, sau cu candiatii la acest job. Pretentiile cresc exponential, greselile se taxeaza pe loc si fara circumstante atenuante. Dupa mine, e un lucru bun, pentru ca mi se pare mult mai acceptabil sa ti se spuna pe loc ce ai gresit, suportind consecintele, decit sa nu ti se spuna, si sa te trezesti cu o balaceala de reprosuri cind ti-e lumea mai draga. Barbatii evolueaza mai langsam, insa - spre deosebire de femei - dezvolta o capacitate de a lucra cu foldere si fisiere incomparabil mai buna. Altfel spus, s-or maturiza fetele mai repede, insa o fac pe bucati, in stil colaj, intr-o forma in care elementele componente nu comunica atit de bine intre ele. Barbatii dispun de o memorie analitica, femeile de una faptica - de aceea este obisnuit ca femeile sa aiba probleme cu orientarea in spatiu, iar barbatii sa aibe mari incilceli cind vine vorba de gestionarea afectului.

Cind incepi sa fii, chiar si timid, intelept, devii vizibil mai relaxat. De fapt, incomparabil mai relaxat. Devii mult mai clar in privinta existentei Divinului, ai incredere din ce in ce mai mare in ocrotirea Divina, astfel mai alungi din frici si din neincrederi. Inveti sa mergi pe strada cu capul sus, asumindu-ti riscul de a calca intr-un rahat de ciine. Te ajung mult mai putin gindurile legate de parerea celorlalti, frustrarile reusitei in plan profesional, duca-se, zau. In sfirsit incepi sa te descurci in relatia cu parintii, intotdeauna dificila, intotdeauna apasatoare. Nu mai e nevoie sa lasi de la tine, asta e pentru "regular Joe" - pur si simplu te poti ajusta si rafina in asa maniera incit lucrurile astea sa se regleze de la sine. Astfel, intr-un timp relativi scurt, reorganizezi diversele elemente din viata ta: relatiile interumane in primul rind, apoi impartirea in functie de prioritati a tuturor celorlaltor componente.

Older and wiser, spune englezul si nu greseste. De asta astepti cu interes anii maturitatii, mai degraba decit cu frici si tensiuni legate de imbatrinire si boala - atit la barbati cit si la femei - cit si de probleme de potenta, piatra de moara a fiecarui barbat. Exista viata si dupa sex, sunt absolut convins de asta. Intotdeauna m-a incercat o nostalgie privind batrinii ce jucau sah in Cismigiu. Nu voi ajunge niciodata asa, macar ca nu ma omor dupa sah, insa voi continua sa ma plimb prin cartier, asta insemnind ca si prin Cismigiu, voi continua sa privesc in jur inspre a afle lucruri noi si speciale, pentru ca astea reprezinta un anume tip de hrana fara de care viata mea ar fi searbada.

- Posted using BlogPress from my iPad

Despre tigari

2011-01-03T23:03:00.001-08:00

Ieseam des la tigara de la inregistrarile muzicii filmului "Youth without Youth", si, la un anume moment, Francis Ford Coppola se apropie si-mi spune: "Stii de ce a aparut mai intii in America prigoana impotriva fumatorilor? La initiativa caselor de asigurari medicale, care nu doreau sa mai suporte costurile problemelor legate, chiar daca doar printr-o simpla banuiala, de fumat." Am incercat odata sa intru pe site-ul camel.com. Credeti-ma, e mai complicat decit accesul pe site-ul CIA, pe bune. Din doua click-uri intri pe tot porn-ul de pe net, inclusiv zoofilie si alte traznai. Insa la fumat, Doamne fereste! Acum citeva zile eram in aeroportul din Istanbul, care, minune mare, mai are un loc pentru fumat. Era o terasa exterioara, acoperita cu plasa de sirma, care arata ca o cusca de pasari, insa fara gainat, ci cu scrumiere pline ochi. Zeci de oameni stateau in picioare, inghesuiti ca in vagonul de vite, si trageau cu nesat din draga lor tigara, avind aproape paharul de cafea. Si tot era bine, pentru ca in majoritatea aeroporturilor din lume poti fuma doar pe sestache la buda, cu riscul de a fi prins si aspru amendat. Bucurestiul s-a fofilat de reglementarile europene, ceea ce nu e de mirare - avem o clasa politica preponderent fumatoare, in frunte cu Traian Basescu si cu Crin Antonescu.

Toata teoria cu fumatul care cauzeaza cancer scirtie rau. M-am interesat despre povestea asta incepind cu o specialista de la Institutul de pneumologie Marius Nasta din Bucuresti. Discutind cu doamna doctor am aflat ca de fapt extrem de rar se poate asocia aparitia cancerului cu fumatul, in mod definitiv si irevocabil. Procentajul aparitiei cancerului de plamin, spre exemplu, este cam acelasi de cind exista statistici oficiale. In anii 50-60 cind aproape toata lumea fuma, datele erau cam tot alea. Mai degraba se poate constata aparitia complicatiilor la fumatorii care s-au lasat de fumat. Se pare ca nicotina protejeaza. In momentul in care organismul nu o mai capata, sufera si devine vulnerabil.

Sa vedem insa si ce aduce bun mult hulita tigara. In primul rind relaxare - este o arma ce combate stresul. Un fumator este considerabil mai bine pozitionat apropos de stres decit un nefumator. Ori, in societatea contemporana, interesul major al clasei conducatoare este ca noi sa fim stresati, infricosati, nu deosebit de fericiti, un peste alta, sa inghitim cu noduri ce ni se ofera si sa facem dracului din gura. In clipa in care iti aprinzi o tigara, te trage la cazut pe ginduri, la reflexie, chiar la contemplatie. Nu mai mentionez ca in procesul de creatie tigara este fundamental de importanta. Tigara de dimineata, primul lucru cind te scoli din somn, este pentru mine ambrozie. Tigara de dupa masa este cel mai elegant desert. Tigara din pauze si de dupa actul sexual este o desfatare, aducind dupa sine o explozie a simturilor.

Oricit de tare vrea societatea sa ma culpabilizeze pentru ca sunt fumator, nu va reusi decit sa ma intarite. Cind se interzice fumatul in toate locurile publice, asta se numeste discriminare. Trebuie sa existe localuri pentru fumatori cit si pentru nefumatori. Ma doare in cur de sentimentul de vinovatie pentru viciul meu abject pe care unii incearca sa mi-l inoculeze. Cine sustine sus si tare ca tigara este un drog la fel de periculos ca marijuana habar n-are ce vorbeste.

Provin dintr-un neam care se duce adinc in negura istoriei, si care, in aproape totalitatea sa, a fumat precum turcii. Evident ca prin ereditate am capatat o rezistenta sporita a organismului, sub forma unei anume imunitati. Niciodata nu ma voi lasa de fumat, pentru ca acesta reprezinta o parte esentiala din mine, si nu din obiceiurile mele sanatoase sau nu tocmai. La nevoie, voi deveni un soi de ONG care sa lupte aprig pentru drepturile fumatorilor. M-am saturat de minciuna cu cancerul si cu calitatea spermei si cu impotenta si tot restul. Sunt baliverne plecate de la o idee fixa si generalizindu-se treptat. Fumatul e problema numarul unu in lumea contemporana? Come on, sa fim seriosi! Problema majora a lumii de azi este saracia si tot ce presupune aceasta. Capitalismul se duce de ripa, oamenii isi pierd job-urile si casele luate pe credit, criza se insinueaza intr-o forma sau alta peste tot, si tocmai acum, cind oamenii au nevoie de un relaxant, fumatul se interzice in mod virulent. Mare timpenie, zau. Ii inteleg pe nefumatorii militanti, la urma urmei oricine are dreptul de a se exprima intr-o chestiune sau alta, insa - categoric - mi se pare energie disipata inspre o cauza insignifianta la scara problemelor de azi.

Asa ca mi-aprind o tigara si ma relaxez dupa efortul de a scrie aceste rinduri. Si da, e deosebit de buna. O merit.

- Posted using BlogPress from my iPad

Despre sex

2011-01-02T22:31:00.000-08:00

Sexul este poate una dintre cele mai esentiale componente ale noastre. Unii recunosc asta, altii nu. Unii isi reprima energia sexuala, altii apeleaza la ea in exces. Dupa mincare si bautura, sexul este urmatorea posibila dependenta pe lista celor de prima necesitate. Spre deosebire de mincare si bautura, dependenta de sex pune serioase probleme de morala, majoritatea - e drept - exagerate si oarecum depasite...moral. La prima mina, sexul e de doua feluri: cu iubire si fara. A face dragoste suna poetic insa usor pretios, a fute suna marginal, oarecum de mahala, si exprima un act mai degraba sportiv. Mai exista si mai rar intilnitul a regula, care vine din a ordona, a pune chestii la locul lor. Facutul de dragoste este sublim, intr-adevar, insa crunt de rar. De multe ori, cu cele mai bune sentimente si intentii, o partida de facut de dragoste nu reuseste sa fie nimic mai mult decit "a lousy fuck", pentru ca si sexul asta cere, pe linga daruire, si pricepere. Majoritatea barbatilor au lipsit de la lectia care zice ca adevarata implinire sexuala vine din intensitatea placerii partenerei. Ajungem astfel la un termen englezesc drag mie care se numeste "kinky" si inseamna o ampla deschidere inspre a savura fiecare moment al unui act sexual, cu dorinta de a experimenta si de a invata lucruri noi.
Din proprie experienta, acumulata ceva mai tumultos in ultimii ani, pot spune ca adevarata unire sexuala se petrece intre cei care se iubesc mult, sunt kinky, si reies pe deplin satisfacuti din intilnirile lor de asternut. De aia e bine ca, inainte de a lua decizia mariajului, sa se ia in mod major in considerare potriveala sexuala. In cadrul casniciei, uneori, cind apar unele probleme de cuplu, poate sa prinda bine o pauza sexuala, care va permite partenerilor sa se regaseaca intr-o lumina mai aparte, atunci cind pauza se va fi incheiat.

Sexualitatea vie duce la experiment, care este binevenit atunci cind intelegi adevarata natura a sexului: act de comunicare. Indecizia in a te opri la un partener stabil vine din varii asteptari combinate cu varii nempliniri ale acelor asteptari. Nimeni nu-i perfect, desigur; insa unii sunt ceva mai putin imperfecti decit ceilalti. Potriveala sexuala se poate rafina in timp, cita vreme inceputul promite, macar un pic. Este evident faptul ca o relatie sexuala evolueaza in timp; cei care sunt multumiti cu aventuri de-o noapte vor ajunge intr-o buna zi sa isi doreasca o relatie stabila, insa sa nu o mai poata obtine, data fiind permanentizarea placerii primului contact cu un nou partener, versus lipsa de chef pentru un al doilea contact. Principiul acesta se mai cheama si "Wash'nGo". Astfel, sexul ca sport, ca hobby, devine nu doar o obisnuinta cit si o nevoie, mai degraba decit o necesitate. Sunt absolut de acord ca nu exista doua femei care sa miroasa sau sa si-o puna la fel, asta poate fi un punct de plecare; insa n-as prea zice ca e felia mea, aceasta diversitate prin varietate.

Barbatii in mod special adora sa fie de la alintati la divinizati, e in natura lor. Cind se nimeresc - cum am patit eu - in fata unei femei puternice, stapine pe sine, ori torc ori dau din colt in colt. E greu sa tii pasul cu o muiere puternica, insa merita, merita pe deplin. O astfel de femeie stie sa te pedepseasca acolo unde te doare mai tare, pentru ca e in natura ei sa procedeze asa. Si totusi, merita. Iti duci pedeapsa cruce in circa, si astepti spasit dezghetul.

Orgasmul este poate unul dintre cele mai marete daruri oferite omului. Are proprietati curative, atit la nivelul fizic, cit si la cel psihic, insa mai ales la nivel spiritual. Este descatusarea uneia dintre cele mai puternice energii din Univers. Un orgasm echivaleaza cu o noapte de somn profund, sau cu un wekend de relaxare. Orgasmul este cu atit mai puternic cu cit aparitia sa este mai bine dozata, prin tensionare si detensionare in mod repetat. Femeile sunt mai cistigate, pentru ca ele pot avea mai multe orgasme in timpul unui act, ba chiar vestitul orgasm multiplu. Barbatii insa - odata ce si-au dat drumul, ori le e somn, ori le e foame, ori aprind televizorul.

Trebuie sa acordam sexualitatii rolul drept in viata noastra, nici prea mult, nici prea putin, exact atit cit trebuie pentru a crea un echilibru atit de necesar functionarii noastre de zi cu zi.
Fucking is good, fucking is necesary, fucking is paramount, so, fuck on.

Despre muzica clasica

2011-01-01T21:30:00.000-08:00

Muzica este, fara doar si poate, acel ceva care ne gidila placut urechile, vorba Profesorului Chicos-Rostogan, caragialesca figura. Istoric vorbind, marea schisma s-a produs in Viena inceputului de secol douazeci, cind tripleta Schonberg/Berg/Webern a schimbat definitiv regulile jocului, despartind muzica pentru cunoscatori de cea pentru public. Cita vreme cu citiva ani mai devreme Mahler era intimpinat de fani in fiecare gara de pe traseul trenului sau, adulindu-l si implorindu-l sa mai scrie o simfonie, stop joc: Mahler? compozitorul ala greoi care scrie "muzica de mort"?! Pe bune, simfoniile sale devin din ce in ce mai complexe si profunde, crescind in intensitate pina inspre a noua. In cele din urma a preferat sa preia friiele Filarmonicii din New York ca director si dirijor principal. Mozart era fluierat de la Viena pina la Praga si Paris, fluierat in sensul ca fiecare florareasa sau zarzavagiu stia teme de-ale lui, si le fredona, cum facem noi azi cu Michael Jackson. Beethoven, culme a mizantropiei si a antipaticului, complet lipsit de diplomatie si de tact, era adorat de o Viena cazuta fara drept de apel la picioarele sale. Inmormintarea sa a fost eveniment european, Casele Regale trimitind reprezentanti - cert e ca Viena a fost blocata o dupa-amiaza intreaga. Muzicienii astia aveau priza la public, la toate tipurile de public.

Premiera "Flautului Fermecat" la Burgtheater-ul lui Schikaneder, un soi de Teatrul Tanase, a fost un succes urias, in pofida ofticii fratilor masoni care isi simteau ritualurile dezvaluite, motiv pentru care i-au taiat lui Mozart stipendiile generoase, iar acesta nu banuia ca mai are doar trei luni de trait. Se stingea la 5 decembrie 1791, la 35 de ani, chinuindu-se sa scrie un Requiem pe care-l simtea ca fiindu-i dedicat. Chopin cel firav isi ducea cu greu pe picioare tuberculoza, secatuit fiind de personalitatea vulcanica a domnisoarei George Sand, iubita sa, facind gasca cu Byron, De Musset si titanicul Liszt, mereu on tour cu pianul Pleyel legat de trasura. Cind Liszt se nimerea sa aiba cintare cu Paganini deodata, se rupea filmul, publicul raminind mut. Romantismul lor involburat a facut loc celui asa-zis tirziu, unde scolile nationale aveau sa-si spuna cuvintul. In Rusia, "clasicul" Ceaikovski, care impartea acelasi impresar de turneu cu Liszt, lasa loc exploziei Musorgsky/Rimsky Korsakov/Borodin/Glinka. Din Cehia venea Dvorak, din Finlanda Sibelius, din Norvegia Grieg. In Germania domnea Marele Wagner, care pur si simplu nu avea concurenta, la fel ca Verdi in Italia, cel putin pina la aparitia lui Puccini. Sfarsitul de secol XIX aduce in Franta ceva nemaiuzit si mult hulit, anume impresionismul, un mare (si ulterior incredibil de scump) curent in pictura. Debussy, care - coincidenta - avea acelasi impresar de turneu cu Liszt si Ceaikovski, aduce sonoritati complet noi, alaturi de Ravel, care era mare prieten cu Musorgsky caruia ii orchestra lucrarile pentru pian, deoarece acesta era autdidact si chiar nu se pricepea la orchestratie, cit si cu Gershwin care lua vaporul spre Paris doar pentru a-i duce lucrarile la corectat lui Ravel. Intrebat despre simbolistica sexuala a Bolero-ului, Maurice Ravel a raspuns sec: nici vorba - este o metafora a vietii. Doua figuri deosebite apar dinspre Mama Rusie: Rachmaninov si Prokofiev. Primul calatoreste mult si isi prezinta cel de-al doilea concert pentru pian in prima auditie la New York. Succesul este rasunator, lucru care nu e de mirare, concertul fiind o capodopera, poate cel mai bun concert de pian rus. Prokofiev este probabil cel mai complex compozitor rus, un neoclasic care se desprinde de scoala nationala, fiind intrucitva un urmas al lui Ceaikovski. Chiar daca toata lumea il stie mai degraba pentru baletul Romeo si Julieta, comandat de Diaghilev, e bine de stiut ca simfoniile sale, concertele pentru pian si vioara sunt lucrari absolut remarcabile. Neoclasicismul inceputului de secol douazeci reprezinta apogeul muzicii de public. Expresionismul devenit in scurt timp dodecafonism a deschis drumuri noi, e drept, insa a indepartat definitiv muzica noua de public. Cubismul amalgamat al lui Picasso are, fara doar si poate, incomparabil mai multi fani decit muzica lui Stockhausen. Abia la inceput de secol XXI se fac experimentari cu muzica noua, in ideea de a incerca o apropiere de public. Sa fie primit.

Bach ducea cea mai cuminte viata cu putinta, fara urma de excese, era un om absolut rezonabil, calm si preocupat. A avut doua neveste - a doua aparind dupa moartea primei, si o droaie de copchii. Job-ul lui era sa cinte in Biserica la orga si sa organizeze cintari - tot in biserica - de muzica de camera sau orchestra de camera. Totusi, este in top 3 al celor mai mari compozitori ai istoriei, alaturi de Mozart si Beethoven - adica unul maniaco depresiv si alalalt un tip ciudat, in mod clar dus cu pluta. Daca ar fi avut acces la tehnologia de azi, Bach s-ar fi relaxat facind pasiente pe laptop, Mozart invirtea de wii prin casa iar Beethoven isi baga picioarele si iesea la plimbare. Cu iPadul in buzunar, pentru softul Music Studio, bun de butonat in parc.

Majoritatea marilor compozitori au suferit de probleme psihice - unele mai usoare, altele deosebit de grave. Se considera ca este un pret ce trebuie platit in schimbul creativitatii. Schumann a murit in spitalul de nebuni, internat dupa doua tentative de sinucidere. Principala problema era depresia, pe locul doi venind tulburarea bipolara ciclotimica, iar pe trei paranoia.
Oamenii astia se consumau ca niste luminari, aproape nici unul nu a prins virsta senectutii. Un personaj cu totul inedit este Haendel, compozitorul neamt ajuns la Curtea Angliei, bogat si plin de glorie, poate cel mai adulat compozitor in timpul vietii, mai celebru si puternic decit Beethoven. Scria muzici pentru diferitele bairame ale curtii, astfel aparind "Muzica apelor" sau "Jocuri de artificii". Haendel a zis ca cel mai creativ moment este statul pe tron, si ii dau perfecta dreptate. Omul asta nu avea probleme psihice, poate doar o usoara megalomanie, asa cum nici omologul sau Bach nu avea. Ce oameni minunati! Stravinsky s-a iubit cu Coco Chanel, Ceaikovski era homosexual latent, in sensul ca nu a apucat in decursul vietii sa aiba o relatie cu alt barbat, Musorgsky suferea de o depresie severa, despre Beethoven se zvoneste ca ar fi avut o relatie cu sotia fratelui sau, Mozart era campion al relatiilor extraconjugale, ceva des intilnit la bipolari, Haydn era obsesiv-compulsiv - spre exemplu, pentru a scrie trebuia sa fie imbracat la patru ace iar in camera sa fie curatenie perfecta. Dvorak a fost deplin impresionat de vizita in America incit a dedicat acestei tari o simfonie, Ravel calatorea mult si adapta in muzica sa impresiile acelor calatorii, Debussy a avut o viata intima deosebit de tumultoasa, cu amante si divorturi, Brahms era sceptic din punct de vedere religios, insa a scris o tona de muzica de inspiratie religioasa, si tot asa.

Vietile marilor compozitori spun adevaruri pe care nu le inveti la scoala. Este esential sa stii ce se intimpla in viata omului cind a scris nu's ce lucrare. Era fericit? Putin probabil. Daca era nefericit, oare de ce? Iubea suferind din dragoste? Era bolnav? Era descurajat? Pentru adevaratii interpreti, dirijori si mari instrumentisti, lucrurile astea conteaza enorm, in dorinta de a reda cit mai profund simtirea ce se ascunde in spatele notelor.

Pentru ca, ascunsi dupa portativ, erau doar niste oameni ca noi.

Despre felurite rezolutii, incheieri si inceputuri

2010-12-31T21:23:00.000-08:00

Timpul trece implacabil, am inteles atita lucru inca mai de demult. M-am insurat prima data la 21 de ani, in mod clar prea devreme. eram indragostit lulea si aveam sansa evadarii de-acasa inspre noi trairi. Au urmat 6 ani buni, ce spun eu - foarte buni, pina ce in 1998 am avut prima criza de manie, extrem de dura, ce s-a lasat cu internare la legati, majoritatea alcoolici virati in debilitate, cumplit de violenti. A fost singura - din fericire - experienta pe care am avut-o cu spitalul de nebuni. Dupa acest incident neobisnuit, au aparut probleme serioase de comunicare in cuplu, care - in 4 ani ce au urmat - au erodat intr-atit lucrurile, incit am ajuns la divort. Se mai intimpla. Doi ani mai tirziu m-am recasatorit - deh, am fost norocos sa-mi scoata Dumnezeu in cale fata potrivita - si au urmat patru ani fara incidente, pina cind, din noiembrie 2007 a reinceput sarabanda crizelor de manie, si nu s-a oprit nici pina azi, domolindu-se datorita unei medicatii bine reglate toamna aceasta. Parte din mine regreta aceste crize, in special din cauza impactului pe care l-au avut asupra celor din jur, in special asupra Anei. Cealalta parte este recunoscatoare pentru ele, data fiind conjunctura unica generatoare de maturizare si de idei proaspete si profunde.

Andra mea se apropie de 15 ani, si mi-e un pic dificil sa accept faptul ca anii au trecut atit de repede. Mi l-a dat Dumnezeu prin Ana pe Ioan, care creste intrucitva sub ochii mei, intrucitva pentru ca ne vedem putin, insa esential. Mai tirziu voi putea fi de real folos in evolutia lui, tot asa cum am fost in a Andrei. Anul asta fac 40 de ani si - fara tagada - ma apropii de o virsta frumoasa, ciudata, poate trista, nu deosebit de datatoare de speranta, insa nici rea, o virsta nu rotunda cit mai degraba stabila, 4 fiind esenta stabilitatii. Astfel plec de sub influenta Treimii si intru sub semnul Crucii, acesta fiind cel mai aproape mie simbol de cifra 4. Dupa zece ani de triunghiuri diverse, perfecte insa cumva alunecoase, adunabile in piramida - insa asta abia cind intilnesti cifra cinci, adica la 50 de ani - unde sunt patru triunghiuri, un patrat la baza si un virf, semnul lui 5 - ajung, intre 40 si 49 de ani, la patrat: din care orice-ai face nu poate reiesi decit un cub. Poate imi prinde si mie bine oleaca de stabilitate pina la urma, ca prea am luat-o razna in ultimii ani, fiind permanent pe muchie de cutit. Sunt tipul de extrovertit expansiv, si cind o iau pe anume carare greu ma mai intorci din drum. Recunosc, sunt caposenia personificata, insa incerc sa "do something about it". Sunt Petru, Leu si Soare si nu e tocmai usor, pe bune. Chiar daca reprezentam suma tuturor consecintelor si a conditionarilor, avem datoria fata de noi insine sa le depistam si sa le depasim. Si asta se traduce prin Crucea pe care o avem de carat in circa tot restul vietii, sau Karma cum spun budistii si hindusii. E datoria noastra si motivul pentru care ne aflam aici, in-carnati, in dulcea si atit de dorita carne, cu imensele ei fericiri si bucurii. Pretul carnii se plateste atit in timpul vietii cit si dupa aceasta, nu ma indoiesc de asta.

Asa ca acum, in dimineata Sfintului Vasile cel Mare, prima zi a noului an 2011, imi propun sa incerc a repara ce am gresit. Si am gresit mult. Insa nu greseli de nereparat, Slava Domnului.
Incerc sa intru in noul an mai curat si mai uscat, mai deschis si mai iertator, mai bun si mai intelept, mai coerent si mai logic, mai ascultator si nu doar auzitor, mai puternic si mai ferm, mai nesimtit acolo unde e necesar si mai simtitor dincolo.

Despre Ego

2010-12-30T20:46:00.000-08:00

EGO- Element prim de compunere savanta insemnind „eu”, „propria persoană”.

EGOCÉNTRIC, -Ă, egocentrici, -ce, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care priveste totul prin prisma intereselor si a sentimentelor personale, care se considera centrul universului; (despre manifestarile oamenilor) care tradeaza o asemenea atitudine. – Din fr. égocentrique.

EGOÍSM s. n. Atitudine de exagerata preocupare pentru interesele personale și de nesocotire a intereselor altora. – Din fr. égoïsme.

Ego este ceea ce suntem noi de fapt, dupa ce ne dezbaram de diferite forme de balast - pe de o parte, si de multe lucruri bune - pe de alta. Bagam la buzunar educatia, cultura, obiceiurile si ideile fixe, dragostea de familie si prieteni, bunavointa fata de cei din jur, politetea si gradul de enduranta. Vedem astfel ce ramine: cit de toleranti suntem de fapt, cit ne iubim aproapele, cit sintem dispusi sa ajutam pe cel in nevoie - fie el aproape sau strain, cite facem din responsabilitate si cite din reala dorinta si bucurie. Stai dezbracat la piele in fata oglinzii, tremurind usor de frig, pielea facindu-se de gaina, si uitindu-te la tine asa cum esti, fara cosmetizari, fara haine care sa te faca, fara armura atit de aproape pe care ai ajuns sa o iubesti.

Cind suntem stapiniti de Ego se cheama Orgoliu. Nu neaparat ca ne consideram buricele pamintului, insa credem cu ardoare ca dreptatea e de partea noastra, astfel incit mergem pina in pinzele albe, fara sa rezolvam - evident - nimic. Cea mai complicata chestie este empatia, care te ajuta sa te pui in papucii celuilalt, observind astfel povestea din ambele puncte de vedere. Este complicata pentru ca nu e accesibila oricui, si nu e ceva ce se poate invata, educa. O ai sau n-o ai. Unele tehnici de meditatie prin concentrare si respiratie pot ajuta mult. Cel mai fundamental lucru pentru om este relaxarea, pentru ca oamenii relaxati nu fac traznai, simplu. Ca sa faci asta trebuie sa umbli, evident, la orgoliu, si nu numai la el. Eu, spre exemplu, ma descurc si cu orgoliul si cu relaxarea, insa asta nu inseamna ca viata mea e roz, pentru ca ascultind de ego am facut greseli pe care nu le mai pot repara, fiindca trecutul e trecut, iar rolul lui este, nu-i asa, sa te bintuie. Relaxarea este un soi de arta a ne-simtirii pentru a simti cu adevarat. Trebuie sa lasi sa treaca peste tine toate timpeniile ca un riu ce curata cu apa rece si impecabil de curata.

Intuitia se intimpla in strinsa legatura cu Ego-ul. Afirmind ca Ego-ul il simti plenar, nu intr-un loc anume din corp, intuitia vine din ceafa, din glanda pineala. E bine stiut ca intuitia feminina e mai usor de accesat, ca atunci cind deschizi facebook-ul pe telefon. Se mai stie ca intuitia masculina, incomparabil mai rar intilnita, este mult mai puternica decit cea feminina. Eu sunt unul dintre aceste cazuri de barbati cu o intuitie puternica, pe care ma bazez complet si fara teama. Nu am facut greseli din intuitie, ci din constient.

Instinctul este si el profund legat de Ego. Simtim intrepicioarele ca sursa a instinctului, si asta ne incurca uneori atunci cind percepem ca fiind sexuale impulsuri care numai sexuale nu-s. Instinctul ne determina sa renuntam la a face urmatorul pas. Trebuie sa ascultam de instinct, insa sa nu-l lasam sa ne domine, ca ajungem obsesiv-compulsivi.

Sensibilitatea atirna de Ego ca o piatra de moara. Pentru ca suntem sensibili, suntem usor de ranit. Sensibilitatea o percepem in partea inferioara a burtii, cea dintre buric si pubis. Sensibilitatea e de vina pentru cit de mult ne atinge muzica, de pilda. Sau poezia, sau teatrul, filmul, artele plastice, arhitectura, natura si in general tot ce e frumos.

Mentalul este complicele Ego-ului, mergind mina-n mina. De fapt, Ego-ul se hraneste cu idei, alterindu-le si dindu-le inapoi spre mental imbunatatite, tunate. Din cauza mentalului nu suntem in stare sa ne descoperim adevarata Inima, acoperita de o mantie a invizibilitatii, ca o vraja de ocultare extrem de puternica. Mentalul e primul care da raspunsuri si cauta a le impune cu orice pret, considerindu-se stapin absolut al corpului, sufletului si spiritului. Lupta noastra cea mai fundamentala este sa impacam Mentalul cu Inima, adica dreapta cu stinga. Comunicind cu alter ego-ul din oglinda, il putem convinge sa ne dea Inima lui din dreapta, noi oferindu-i la schimb Inima din stinga. Astfel devenim amindoi fiinte desavirsite, cu doua inimi, una reala si una inchipuita care bat la unsion.

Inima este centrul universului nostru, si totul trece - sau ar trebui sa treaca - pe acolo. Inima inseamna iubire totala si dezinteresata. Inima este precum magma din centrul Pamintului, care genereaza atit de necesarul cimp magnetic. Cind Inimile din stinga si dreapta se unesc creeaza o energie minunata, divina si universala, fix in cosul pieptului, numita Constiinta. Abia apoi ajungi sa simti pozitionarile corecte ale afectului, compasiunii, si sensibilitatilor. Inima si Ego-ul au o relatie de codependenta, insa independent de vointa Mentalului, care adeseori se oftica.

Afectul este capacitatea noastra de a emite unde de iubire in jur. Evident, afectul apartine inimii, insa nu il simti acolo, si nici in cosul pieptului, ci... in buric. Compasiunea o simti ca un acoperis al cosului pieptului, emotiile in pubis, rusinea din cap pinca-n picioare, cu inrosire ca de la frig, dorintele de tot felul in esenta organului sexual. Odata capatata a doua Inima, jumatatea dreapta, Rationala, devine motivata sa actioneze corect, cu caldura si mai als cu amaraciune, atit de importanta cind trebuie sa iei decizii majore. Un Mare Rege sufera cind condamna sau cind porneste razboi.

Ego-ul nostru trebuie cucerit, mai degraba ca pe un partener de sex opus decit prin lupta, fie ea dreapta. Ii facem curte, il scoatem la o cafea si o plimbare, il vrajim cum ne pricepem mai bine, doar doar ne-o cadea in plasa si il capatam seara la asternut. El reprezinta tot ceea ce suntem noi, in forma concentrata, esentializata - si ne dorim nespus ca esenta noastra sa fie intr-un fel anume, plin de tilc.

Despre noiembrie si mine, valsind.

2010-12-30T06:00:00.000-08:00

Sunt bipolar. Primavara zac fara vlaga si chef, gindindu-ma doar la timpenii si facindu-mi o mie de griji provenite din tot atitea frici. Se numeste depresie, si la bipolari nu se trateaza cu antidepresive, de teama virarii bruste inspre un episod maniacal. Primavara natura renaste, este un festival al sexualitatii si al zburdalniciei, al florilor de cires si al pufilor de plop, al plimbarilor prin parcuri si al inceputului timid de terase. Monsher subsemnatul zace in sufragerie pe canapea si nu face mai nimic, speriat de dificultatea oricarei insarcinari, chiar si aceleia de a duce, spre exemplu, gunoiul. Virful este, evidement, luna mai. Luna maximei fertilizari de orice fel, luna seductiei adusa la perfectiune de catre tot ce misca, riul, ramul. Ei bine, pe mine toata seductia asta ma imbolnaveste ca un deochi, de nu ma mai pot aduna de niciun fel. Parca devin un soi de burete care absoarbe sarbatoarea primaverii intr-un mod dureros, pe genul la impuse. Lucrurile se echilibreaza vara, anotimp neutru cita vreme nu devine exagerat de canicular.
Si vine toamna.

Luna noiembrie are anume semnificatii pentru mine, dintre care cea mai relevanta este aceea ca e luna conceptiei mele, de catre onor tata si mama. In acest noiembrie se petrec cu mine lucruri extrem de importante, pe care le pot intelege si duce cu o singura conditie: sa capat o medicatie inteligent dozata, ceea ce nu s-a intimplat in ultimele trei noiembrii -'07-'09, insa s-a intimplat in 2010. Spre marea mea bucurie am avut un noiembrie lucid si rational, in care am reusit sa deal-uiesc cu lucrurile ce mi se intimpla. In primul rind este vorba de o imensa descatusare, provocata de eliberarea de toxinele acumulate la polul opus, in primavara. Eliberarea asta se vede atit fizic cit si psihic, mintea zburind in liniste, in pofida a trei pachete de Camel pe zi, poate chiar patru, cite duc in virf, inspre a ma echilibra nervos. In mare, se intimpla o explozie a simturilor, a intuitiei si a capacitatii de a intelege chestii. Sexualitatea se reprima, fiziologicul se supune direct sistemului neuro-vegetativ, mintea merge la viteze 10x, si - data fiind prezenta luciditatii si a ratiunii bazate pe argumentatie, plus a discursului bazat pe retorica, atita cita am invatat si io in scoala si de prin carti - asa se naste o forma personala de armonizare minte/corp, suflet/spirit, fiinta umana/Divinitate. Astfel, raspunsuri apar ca de la sine, confirmate fiind de maree de febra vibrationala, adica cind nu ti-e ceva suficient de clar, un foc creste in tine confirmindu-ti sau infirmindu-ti ideea, intr-o maniera in care intelegi exact "ce-a vrut sa spuna".
Este o experienta greu de povestit, fiindca nu poti apela la ceva familiar, nici pe departe. Devii extrem de generos, mult mai generos decit in mod normal, si aici ma refer la iertari, impacari, intelegeri cu cei mai mult sau mai putin apropiati. Imparti, te duci la biserica si intelegi tainele, duci o existenta solitara si vorbesti singur pe strada - in soapta, evident; comunici - pe facebook sau pe blog, sau chiar prin sms, arareori fata in fata, prin viu grai. Ai pe birou dictionarul de simboluri, pe iPad dictonare de limbi moarte, wikipedia pentru una alta si iTranslate la nevoie. Esti ca un savant nebun care a gasit linia si nu-i mai pasa de nimic din cele lumesti. Unele din lucrurile aflate sunt atit de personale, altele atit de necomunicabile, incit esti nevoit sa le tii pentru tine, ceea ce - credeti-ma - nu e la indemina. M-am cufundat in Alchimie si in elemente de Magie Crestina, in linia lui Simon Magul si a Sfintului Ciprian. M-am rugat mult - odata ce am capatat dovada cea de pe urma a importantei bisericii ca templu, lucrurile capata alte dimensiuni, mai ales ca fusese un timp in care consideram biserica ca pe nimic altceva decit o institutie corupta si inutila. Presat de un parinte evlavios, care ma tot trimitea inspre biserica, am facut lucrurile cum m-am priceput mai bine, insa pe limba si pe timpul meu. Majoritatea adevarurilor la care am ajuns s-au bazat pe o cultura generala bine organizata, mai degraba decit vasta, cit si pe o incredibila usurinta in a face conexiuni, bazate pe sunet, sonoritate, asemanare, elemente gramaticale gen sinonime/antonime, metafore, hiperbole si parabole, date istorice si de istoria civilizatiilor, pina si cuvinte incrucisate si deductie logica in cheie detectivista. Insa de departe cea mai utila schema in comunicare ramine cea invatata din muzica: tensionare/detensionare prin virfuri si caderi bruste, precum si principiul action/reaction, adaptat cauza/efect, cu aplecare inspre Principiul Fluturelui. Oamenii, indiferent de nivelul de educatie si cultura, accepta, apreciaza sau adora simbolistica, incriptarea in simboluri mai mult sau mai putin complicate. Altfel spus, un soi de aparenta nebunie generalizata, care functioneaza insa ceas, si care reprezinta o forma de iluminare spirituala, asemanatoare cu transele unor preoti din diverse perioade ale istoriei si din diverse zone.

Noiembrie, luna valsului cu mine insumi, mi-a aratat ca se poate trece dincolo de lucruri, ca se poate intelege dincolo de cuvinte, ca toate cite sunt se reveleaza din interior inspre afara - deci continem toate raspunsurile, trebuie numai sa intrebam - si ca suntem proprii nostri stapini absoluti. Daca ne autoguvernam nu cu frica de Dumnezeu, ci in pirtie de El, cu atit mai elegant.
Eu nu am reusit sa gasesc o varianta care sa excluda credinta, si marturisesc ca nici nu m-am straduit prea mult. Astfel intru in noul an cu sperante pe care nu le-am avut pina acum, cu o noua viziune asupra mea si a aproapelui meu, cu infinit mai multa intelegere de oameni, nu neaparat toleranta de la sine inteleasa, cit mai degraba o judecata ferma, corecta si bazata pe argumente.

Mult ani faini tuturor!

Despre istorie, ma rog, o anume parte a ei

2010-12-24T22:25:00.000-08:00

Mai exact despre Cantacuzini si Brancoveanu.
In Moldova domnea Cantemir, luminat om. La Paris era Regele Soare, adicatelea Louis XIV, iar la San Petersburg Petru I, Marele Tar. Brancoveanul, fiu al Stancai Cantcuzino deci avind Cantacuzinii de partea sa, a schimbat trei Sultani, ultimul - Ahmed al Treilea - fiindu-i insa fatal, anul de trista amintire 1714. Vita de Brancoveni, viitorul domn s-a nascut in satul cu acellasi nume din judetul Olt. A ramas orfan de tata de mic. In 1674 i-a murit fratele, Barbu, la Constantinopol; Constantin Brancoveanu devine singurul mostenitor al uriasei averi a lui Matei Basarab si unul dintre cei mai bogati boieri din tara. La sfarsitul anului 1688, la 34 de ani a ocupat tronul Tarii Romanesti. Incercand sa-i indeparteze pe greci, marii boieri din Tara Romaneasca l-au facut domn aproape cu forta.
Brancoveanul era de fapt atit de bogat, incit Cantacuzinii si Sturzestii la un loc nu adunau nici jumatate din averea sa. Se spune ca garda sa personala avea la cusma rubine cit oul de porumbel. Evident ca aceasta avere demna de un Rajah indian i-a inebunit pe toti cei din jurul sau, de la famiile boieresti romane sau grecesti si pina la turci, pe care ii ploconea cu care de aur, inspre a-si pastra tronul de la Bucuresti, si care il poreclisera "Printul de Aur". Avind la dreapta sa pe Stolnicul Constantin Cantacuzino, mare minte in ale internelor si ale celor secrete, de mare amintire fiind a Sa Cancelarie Neagra, Brancoveanu a dus o politica externa dibace, facind pingpong intre pretentiile expansioniste ale rusilor si cele ale austriecilor ce erau in combinatie cu Polonia. Pe acestia din urma i-a alungat in batalia scurta de la Zarnesti, linga Brasov. Avind prin Cancelaria Neagra strinse legaturi cu regele Soare, a pus bazele unui nou sistem de comunicatii secrete extrem de rapid si eficient. Relatiile sale externe si negocierile abile i-au atras supranumele de "Mesterul neintrecut al Diplomatiei". Politica sa externa a urmarit echilibrul fata de presiunile celor trei mari imperii: austriac, otoman si rus. El a aderat la "Liga Sfanta" alcatuita din Statul Papal, Imperiul Habsburgic, Polonia, Venetia si Rusia, care dorea alungarea turcilor din Europa si realizarea unui nou echilibru politic intre puterile Europene - chestie care i-a iritat maximum pe turci, ca aveau si ei cirtitele lor.

Se spune ca Brancoveanu avea acces la o mare comoara bine ascunsa sub meandrele unui riu, comoara de sorginte dacica, ascunsa cu putina vreme inainte de sosirea romanilor. Se mai spune ca aceasta comoara a fost la dispozitia unor conducatori mareti, alegerea celui ce merita fiind facuta de un Sfat al Batrinilor, iar paza comorii apartinind unei Fratii de Cavaleri, tineri si viteji, fratie inchisa, unde cind un cavaler imbatrinea avansa in Sfatul Batrinilor, si abia atunci altul tinar ii lua locul, dupa o crunta initiere. Exista unele dovezi conexe ce leaga mari personalitati istorice muntene de aceasta comoara: anume Mircea, Matei Basarab si Mihai ai Munteniei.
Totodata, se pare ca Tudor Vladimirescu si Eteria lui ar fi avut tangenta cu Fratia amintita mai sus, in sensul in care ar fi parasit-o spre a-si urma propria cale, termind insa in mari chinuri, afumat cu ardei iuti pusi pe taciuni, si aceasta eleganta ospitalitate apartinind propriilor frati din Eterie. Ce oameni, domle!

Brancoveanu cade sub iatagan impreuna cu fiii sai, si nu pentru credinta stramoseasca, ca li se rupea turcilor de asta, ci pentru a spune unde e comoara - la Inalta Poarta exista o maxima toleranta confesionala, puteai ajunge Mare Vizir fiind crestin sau evreu. Brancoveanul a rezistat cu stoicism descapatinarii celor patru fii si apoi si-a pus capul pe butucul imbibat de singe din singele sau. De unde ajunsese o informatie atit de bine ascunsa la turci? Simplu: de la Stolnicul Constantin Cantacuzino, omul care l-a urcat pe Brancovean in tron, si care acum uneltise pentru a face loc la Domnie fiului sau. Dupa 7 ani isi va pierde la rindul sau capul intr-o celula la Edikule. Urasc tradarea, dispretuiesc pe tradatori. Astfel, Domnia Sfantului Constantin Brancoveanu este ultima semnificativa din Tarile Romane pina la Alexandru Ioan Cuza.

Ne ramine Palatul Mogosoaia si stilul arhitectural Brancovenesc, cu prispe cu arcade si coloane ornate cu struguri si frunze de vita, traversate de o vergea de fier forjat. Ne ramane Sfintul Ortodox care a luptat pentru binele crestinatatii atit cit a fost nevoie cu sabia, insa imens cu pana si diplomatia. Un personaj complex intr-un moment istoric european de mare rafinament. Paradoxal, sfirsitul i-a venit de la un Sultan mediocru, ceea ce este un mare pacat, deoarece Brancoveanul ar fi putut fi un demn adversar pentru un Soleiman Magnificul sau Murad Intiiul, chiar pentru Mahomed cel Mare.

Dumnezeu Sa-l Odihneasca, dimpreuna cu Fiii Sai Martiri.
Fie acest text o Pomenire a Sa si a familie Sale.
Craciun fericit urmasilor Brancovenesti, de orice spita ar fi acestia.

Despre Triangulatie

2010-12-23T21:42:00.000-08:00

Ne-am obisnuit sa asociem lucrurile in perechi, in varii forme. Bine si rau, adevar si minciuna, si tot asa. Insa nu functioneaza decit pina la un anume punct, fiindca notiunile astea dualizabile sunt suficient de ambigue. Daca luam binele si raul, unde binele este in fond absolut iar raul al naibii de relativ, se cheama ca ne trebuie un al treilea reper pentru a obtine trecerea de la 2D la 3D. Pentru mine, elementul cheie este Iisus; pentru altii insa sunt ei insisi, sau poate omul in general, sau poate Dumnezeu ca notiune definitiv de relativa si impalpabila.
Asa cum al treilea ochi cel adormit ne ofera un plus pe linga oficialii doi, la fel triangulatia te face sa intelegi lucrurile mai bine, mai profund. Simbolul evreilor este Diamantul multifatetat. Simbolul tainic este diamantul romb, slefuit ca doua piramide ce stau fund in fund. Efectul de piramida este un fapt bine cunoscut, bazindu-se pe faptul ca energia din interior se canalizeaza intr-un singur punct, adica in virf. Acelasi lucru se petrece si invers, piramida permitind energiei exterioare sa o penetreze prin virf. Asemanator este efectul de prisma. Prin anii '80 pe drumul spre munte, mai exact in zona sondelor de petrol exista o statie de cercetare horticola cu sere in forma de piramida. Acolo plantelor li se punea Mozart la difuzor si cresteau mult mai rapid si mai sanatos. Apoi am cunoscut oameni ce aveau schelet de piramida din aluminiu tubular pe care o instalau deasupra patului. Piramida este faina pentru ca pe un patrat se aduna patru triunghiuri, adica - simbolic - patru triangulatii pe cea mai stabila baza. La mine ar fi: Petru/Leu/Soare, Petru/Biserica/Sfinti, Petru/Cunoastere/ Misterii si Petru/Ana/Andra&Ioan. Iar baza, patratul, are patru colturi: 4 anotimpuri, 4 saptamini intr-o luna, 4 varste: copilarie, adolescenta/tinerete, maturitate, senectute, 4 gusturi: sarat, dulce, acru, amar (pe umami il las la o parte, considerindu-l discutabil - exemplul de umami este parmezanul), 4 ani pina la bisect, 4 zeci de mucenici, 4 cavaleri ai Apocalipsei. Este stabilitatea de pe urma, inatacabila si implacabila. Iar virful piramidei spre care nazuiesc un patrat si 4 triunghiuri, nu poate fi decit Dumnezeirea. Revenind la Miracolul triangulatiei, ma rezum la a numi: Tatal, Fiul, Sfantul Duh.

Triangulatia se foloseste pentru a gasi lucruri, pentru a le localiza - pe ea se bazeaza GPS-ul. Sistemul de navigare GPS necesita conectarea cu patru sateliti in acelasi timp, unul identificind locul unde te afli, iar ceilalti trei triangulind pentru a-ti indica incotro s-o iei. Eu folosesc un sistem oarecum asemanator, trei elemente la mine plus Iisus din Ceruri in loc de satelit, pentru a capata raspunsurile dupa care sunt atit cautator.

Niciunul dintre triunghiurile mele echilaterale zise mai sus nu ar functiona fara Binecuvintarea Divina. In demersurile mele de cunoastere as fi putut sa las Biserica in urma, dupa ce am vazut cum unii s-au folosit de Ea in scopuri personale, avind azi un crestinism impartit si bolnav. Cind am aflat ca au alterat Noul Testament ca sa se plieze pe cultul lui Isis/Fecioara, sau Horus/Iisus, sau cind la Niceea au hotarit sa elimine un numar semnificativ de Evanghelii. Exista o baza filozofica de gindire ce mi-ar fi confirmat zisa lui Lenin cu religia ca Opium pentru Popor. Insa...n-am vrut sa trec peste Iisus, nu am vrut sa-l las in urma. Este optiunea mea proprie si personala. Este un reper crucial pentru mine, asa ca mi-am organizat intreaga gindire universala in jurul Sau.

Cunoasterea este ceva atit de minunat, incit trebuie sa-i multumim Evei pentru ea. Ea a luat Marul si i l-a oferit lui Adam, care, credul, a muscat momeala si bine a facut. Mai pune Sarpele si Pomul/Fructul Oprit si ai un patrulater desavirsit. Am auzit multe replici ironice la adresa Caselor Regale, cum ca se combina intre veri si devin mai timpiti. Total eronat. Nuntile regale sunt atent selectionate, tocmai in vederea improspatarii singelui. Nu se procedeaza ca la ciinii de rasa, unde adeseori, la canise mai de trei lei, se fac compromisuri. Grija pentru puritatea rasei nu e tocmai o timpenie, cum i se imputau lui Hitler arienii. Ca a omorit prea multe milioane de oameni, asta da, e o vina uriasa pe care poporul german o va mai purta mult timp de-acum inainte, nu de alta, da s-au pus cu evreii si astia storc si ultima lacrima. Marturisesc ca nu tolerez exagerarile de orice fel: iar Holocaustul mi se pare usor exagerat, depasind cei 50 de ani regulamentari. Atentie, nu il neg, Fereasca Dumnezeu. Ci ii dojenesc pentru exagerari pe cei din fundatia Ellie Wiesel, atit. Bunicul meu matern, capitan de vas, ducea evrei la Istambul de unde erau preluati de nave britanice si dusi in Palestina. Vezi cazul Struma.

Singele este esential, dat fiind ca prin el se transmite testamentul neamului pina in negurile vremurilor. Astfel, esti ceea ce esti ca suma a consecintelor genetice ce te-au zamislit. Nu poti fi boier fara singe boieresc, asa cum nu poti fi rege fara singe albastru, cu o singura exceptie: ungerea divina. Insa, desigur, merita sa-ncerci. Coroana Britanica a acordat titlul de Cavaler al Coroanei mai multor personalitati culturale. Asa avem Sir Elton John, spre exemplu. Acuma, pe bune, noroc ca titlul de Sir este netransmisibil, ca Elton nici nu ar fi avut cui sa-l dea mai departe. Marile familii boieresti de la noi sunt majoritar straine: Rosetti, Cantacuzino, Sturdza, Ghika fiind bizantini cu origini grecesti sau etrusce. Apoi vin Balaceni, Filipesti, Floresti si tot asa, ca lista e interminabila.

Cam asta fu povestea de azi, ma retrag spasit sa mai cafelez o tura.
Inca o data, Craciun Fericit!

Despre Craciun, Paste, Mincare si unele chestii

2010-12-23T10:52:00.000-08:00

Din multe locuri am auzit constatari legate de felul exagerat de convenabil in care s-au asezat cele doua mari sarbatori crestine, Craciunul si Pastele, peste vechile rituri ale primaverii si iernii, bazate pe solstitii. Serbarile naturii si ale recoltei, in iunie si la inceput de octombrie, precum si inceputul real al iernii, ultima saptamina din decembrie, sunt momente fundamentale pentru cei ce traiesc in zona temperata. Inutil sa adaug ca Craciunul este jalnic in Florida sau California. Iepurasul de Pasti si oule colorate vorbesc, evident, de fertilitate - asta la anglo-saxoni. La noi iepurasul nu are nici in clin nici in mineca cu Pastele, insa ouale noastre incondeiate sau doar vopsite sunt interesante, simbolistic vorbind, pentru ca presupun si o forma de actiune, alta decit aceea de a le infuleca. Ele se ciocnesc pina cind unul crapa, iar asta in plin Sacre de Printemps, vorba odihnitului - la Venezia - Igor Stravinsky. Sa te joci de-a lovitul de oua pina cind unul crapa, pierde, este decojit si mincat, este foarte adinc, in sensul de a pune in discutie virilitatea barbatului cu intentii fertilizatoare. Altfel spus, nu este tocmai o incurajare, ci o tragere inapoi. Watch out your bollocks! One of 'em will fall apart. Mai departe - de Paste se maninca miei, deoarece este sezonul aparitiei acestora sau ma rog, nu intotdeauna se nimereste ceas, mai ales cind pica Pastele la inceput de aprilie. Altfel, romanul nu se lauda a fi mare consumator de carne de ovine, exceptind eterna pastrama de oaie, eventual cirnati mix, si berbec haiducesc copt in lut, ingropat in pamint. Faina reteta, insa un iad organizatoric. Mamele prezinta stufat (bleaaah) si drob, care e un soi de hamburger de organe de miel indesat intr-o forma de cozonac. Vine si pulpa de miel la tava, unde poti avea norocul sa nu miroasa a sosete de cioban, 75%polyester. Amicul meu Mihai "Makanaku' " Suteu este topit dupa frigaruile de berbecut pe linie libaneza, dar nu cred ca s-ar baga la un stufat. Tot el compara salata Tabouleh cu o gura de gazon in careul mic cind speri la un penalti. Too much parsley. Mie insa imi place. Nu de mor, ca salata de ruccola cu rosii cherry, insa imi place. De Craciun mancam salata de "boeuf" cu piept de pui. Numai maica-mea mai fierbe rasol de vita zilele astea, ma rog, din gasca mea. Si sarmale. Yes! Sarmalele astea sunt geniale, nu altceva. Cad ca bolovanul, insa merita. Am vazut la cineva un sarmaloi mare care continea cinci sarmalutze, fiecare din alta carne - Slava Domnului, nici una nu era cu peshte. Oricum, era interesant.

O vorba spunea ca esti ceea ce maninci. Se prea poate. Eu cred insa ca esti, mai degraba, ceea ce NU maninci, plecind de la premisa canibalizarii in marketing. Astfel, eu sunt peshte, miel, brocolli/conopida/varza de bruxelles, nuca, dovlecei. Insa nu sunt cocosh, vitzel, curcan, purcel - decit in zodiacul chinezesc. Daca ador ceva, ei bine, acela este muschiul argentinian medium/rare, cu unt, patrunjel si ulei de masline amestecat cu un pic de miere. Stiu, prea multa carne rosie no good, insa nu bag nici io tocmai zilnic. Shish Taouk de pui cu maioneza de si nu amestecata cu usturoi. Un muschiulet de porc din aia fusiformi, jignit un pic in wok intr-un cub de unt. CARTOFI PRAJITI!!!! Piure? Cih! Cartofi natur? Adica un soi de carton presat? Come on! Rizotto ai Funghi Porcini e Tartuffo. Cartofi taiati ca pentru natur, fierti pina la jumatate si apoi trasi in unt pina prind crusta. Pui Thika Massala cu orez cu chimen si piine tandoori cu cartofi. Mici, cirnaciori, salata de vinete si ardei copti, salata de ceapa rosie sau de ceapa verde, varza calita, salata de varza alba si rosie, varza murata, mamaaa ce nebunie. Prietenul Mihai Voicu ne-a chemat pe citiva la o minunatie de pulpa de porc jumatate mezelizata prin fierbere - si nu afumare - inspre sunca, jumatate tinuta la cuptor cu miere si boabe de mustar, plus vin alb. A fost A Pork To Remember. Sorbetto al Limone - adica inghetata de lamiie cu limoncello si sampanie, Ecler cu Cafea de la Paul, Indiana de la Cofetariile Ana. La cafea croissant cu unt.

Ooof. Arsita lui Cuptor versus pustiul lui decemvre. Dupa un tandem (iunie)/noiembrie magic, in care toate ies la suprafata, bune si rele, se asterne nu covor de zapada, ci de frig. De ger - uneori praznic, alteori napraznic. Soarele se ridica semet in propria-i cale, luminindu-ne nasurile si urechile rosii, ca de elfi, sau ca de betzivi. Ni se spune ca e luna cadourilor, si spargem bani. Sa ne intelegem, pina si eu stiu de bullshit-ul cu cadourile astea, si tot scot parale. Asa ca pina la urma si consumismul asta are noima lui, macar privind din perspectiva bucuriei pe care o poti face celor dragi, si nu numai lor. Cind a fost ultima data cind ati ajutat zdravan un strain?
Decembrie este fara doar si poate o luna cu totul speciala, o luna a minunilor si a miracolelor care se petrec in case unde se afla oameni care se iubesc, carora le pasa unii de altii.
In decembrie s-a nascut Domnul nostru, sau poate ca nu in decembrie, cit poate fi de relevant?
Sarbatorim Nasterea Domnului si e bine.
Craciun fericit tuturor!

Despre geografia Omului

2010-12-21T21:46:00.001-08:00

Omul intotdeauna se imparte in doua, pe diferite axe. Cea mai importanta impartire este in emisfera stinga si dreapta. Ezoteria tot bate moneda pe varianta stinga feminin/dreapta masculin. Nu greseste, insa asta e mai degaba un efect. Stinga este inima. Dreapta ratiunea. Stinga e Soarele, dreapta Luna. Cind lipesti palmele si intrepatrunzi degetele ca pentru rugaciune, recreezi fara sa vrei momentul "Soarele si luna si-au impletit cununa". Stinga e dulce, pentru ca acolo e profunda iubire. Dreapta este amar, pentru ca fara amar nu poate functiona ratiunea, altfel este singe rece si nu e bine. Port verigheta de Aur pe stinga, pe inelar - adica simbolul Soarelui ce ma aflu, iar pe dreapta, tot pe inelar, verigheta de Argint, simbol al Lunii, Al lui Yahve si Allah. Piciorul sting poarta tot femininul din genealogia noastra, iar dreptul - masculinul.

Alta divizare este nord/sud, pe genul taierii la curea. Ce e deasupra taierii este ceva, ce e dedesubt, cu totul altceva. Englezii spun atit de frumos donsoara Austen: Sense and Sensibility, unde Sense/Masura/ A da sens se afla pe frunte, si sensibility, ca o suma a sensibilitatii umane, intre picioare, mai exact cele doua locuri de profunda responsivitate senzitiva: clitorisul si capul p.lii. Intrepicioarele ne dau senzatii cum nu exista altele, culminind cu Orgasmul, cea mai mare descatusare de energie dupa nastere. Astfel am ajuns la burta. Femeile gesteaza copii, burta creste, ele nasc, si deobicei revin dupa un timp la forma initiala. Barbatii gesteaza idei, uterul lor fiind colonul. Dozand alchimic activitatea acestuia ca atanor - cuptorul alchimistului, barbatii pot atinge stari de iluminare creativa deosebit de adinci. De aia e mai bine sa iesi cind iti vine, si nu regulat, zilnic dupa cafeaua matinala. Trebuie amintit ca Budha a murit de ocluzie intestinala. Lucra prea mult cu burta si mirodeniile, incit a uitat de lumea reala. Astfel Sidartha era un print tinar si suplu, iar Budha un tip chelios stind turceste si cu burta parca exagerat de mare. Revenind la Sense si Sensibility, cheia este Sensul - ascensional sau descensional. Dintrepicioare in sus, sau de sus catre intrepicioare. Chestie de alegere personala.

Exact acelasi set de repere Nord/Sud vs. Est/Vest se aplica si la orase. Capitala noastra este impartita de Dambovita: Bucur/Esti. Nordul e divizat de calea ferata ce pleaca de la Gara de Nord. In dreapta acesteia, stim cu totii. In stinga...sunt multe de aflat. De exemplu, lacul Morii, ca un soi de urias...rinichi ce purifica apa. Nordul e educat si bogat, sudul mai sarac si mai cu studii medii. Parlamentul si Patriarhia sunt in Sud, in imediata apropiere a apei. Palatul Cotroceni in sud/vest. Si tot asa. Povestea e valabila pentru toate orasele, fiinca - nu-i asa - orice oras e cladit pe o apa. Inima Bucurestiului este Piata Palatului Regal. Casa poporului e cladita pe fosta colina Uranus. Ea este Fundul orasului, adica Gaura fundului. Si nu e nimic rau in asta, ba dimpotriva. E vorba de un loc magic, atiti de special, incit putina lume poate sa inteleaga cum poate fi un Anus ceva Sfint.

O cladire. Fundatia sunt picioarele, uneori pina la glezna, alteori pina la genunchi. Si se ridica parter, etaj I, etaj II, mansarda sau pod. Exact ca un om.
Un automobil este o fiinta insufletita atunci cind il tratezi ca atare.
Si tot asa.

Descoperiti-va semnificatia aproapelui, plecind de la voi insiva.

Despre Istoria Lumii

2010-12-19T01:05:00.001-08:00

La inceput lumea fizica si cea spirituala erau una. Ne contopeam cu riul, ramul, spiritele, zeii, apa animalu' si firul de iarba. Perceptia asupra a ceea ce ne inconjoara era intuitiva, ne lasam purtati de val, ne durea in bashketzi. Organul de baza era al treilea ochi - cum ii zicem acum - de fapt primul, cel principal, cum era atunci. Insa nimic nu se cerea a avea vreo noima. Totul vibra in aceeasi directie, luam lucrurile exact asa cum se infatisau, si chestia asta era foarte satisfacareatza. Pina intr-o buna zi cind, in urma unui inexplicabil impuls, am nazuit la fructul oprit. Astfel am capatat gindirea - capacitatea de a reflecta asupra. Abilitatea de a trece printr-un filtru complet nou tot ceea ce ne inconjoara, emitind o parere, un punct de vedere. La pachet cu asta capataram si diviziunea pe sexe - nu mai eram fiinte partenogenetice, androgine. Gindire si sex. Pe masura ce-am urmat noua cale, al treilea ochi a inceput sa nu mai functioneze la fel de bine, pierzindu-si treptat eficienta, pina la a se inchide aproape complet: a mai ramas doar o saminta a lui, bine ascunsa undeva in ceafa, de-i zicem astazi glanda pineala, responsabila cu intuitia they say. Treptat, perceptia asupra celor ce "nu se vad" s-a diminuat, pina la disparitia aproape completa. Religiile au devenit fade in lipsa miraculosului, viata omenirii urmind un curs catre o lume a materiei, a explicatiilor masurabile cu sublerul, a unei mis-en-scene de genul matrix, unde nimic nu te impinge catre mai mult. Astfel, omul a devenit comfortably numb, pustiit si nefericit in lipsa unei calauziri divine palpabile. Ceea ce oamenii asteptau de la zei, nazuind catre ceruri, nu prea se mai intimpla. Ca sa zic asa, cucu feedback. Cind lucrurile degenerasera ingrijorator de mult, a venit Isus. Iaca the greatest revolution in inner human history Asta finca a fost prima data cind cineva aducea un mesaj de intoarcere catre lumea interioara; pina la El, oamenii cautau raspunsuri inspre exterior: acum, li se propunea sa sondeze in propriile adincuri, inspre a descoperi un univers necunoscut, complet nou. Mai mult, aparea ideea de a iubi fara oprelisti: pina atunci, iubirea era o chestie de familie, cel mult de trib; Isus te indemna sa iubesti pe oricine, oriunde, oricind. In vechea simbolistica mistica, Isus este Zeul Soare, al inimii, al sufletului, esenta a divinitatii supreme compusa din 7 entitati - aurul. Luna - care simbolizeaza gindirea - la urma urmei reflecta inspre noi lumina Soarelui - s-a desprins din divinitatea suprema, din Dumnezeu, materializindu-se in Yahve la evrei sau Allah la musulmani (vezi semiluna ca simbol islamic): zeul lui "nu fa asta sau ti-o iei!" - argintul. Trebuia desigur si o chestie contra; asa ca apare in ecuatie Saturn - aka Satan, al carui rol este sa ne faca viata grea, de nesuportat - evident, si el desprins din fiinta Dumnezeiasca. Apoi Lucifer - Venus, mult mai subtil, al carui rol este sa te impiedice sa intelegi, deturnindu-te catre chestii seducatoare, fie spirituale, fie materiale. Ca analogie pe genul simbolistic, la inceput Soarele stralucea in interiorul Pamintului, fiinta Mama; dorinta de a crea viata a presupus desprinderea acestuia - nu mai radiaza din interior, nu mai face corp comun, se muta afara pentru a fecunda, pentru a veghea, a lumina, a incalzi. Saturn se activeaza, se oftica si se baga cu gind de scandal, opunindu-se ferm ideii de creatie - reiese un caft si este invins, momentan. Pasul doi: se desprind Luna cu Gindirea si Venus cu Ispita, ca sa faca lucrurile muuuuult mai interesante, jocul mai complex, miza mai consistenta, drumul mai lung si mai intortocheat.
Dupa aparitia Mintuitorului, biserica crestina capata amploare, si in cele din urma nu se poate abtine sa nu rescrie regulile jocului. Unii nu pun botu', se-ntimpla Marea Schisma. Apare si Mahomed, se dezvolta islamul, urmeaza tachinarile interconfesionale. Atit unii cit si ailalti, foaaaarte subtil, hotarasc sa contopeasca notiunile de suflet si spirit intr-una singura, ca sa nu confuzeze sarmanul omuletz. Incet incet, in timpul evului asa-zis intunecat, oamenii ajung din nou sa creada intr-un Dumnezeu care nu pare sa raspunda rugilor lor, un Dumnezeu ascuns, inaccesibil, mai degraba razbunator. Fara miracole, fara revelatii, fara epifanie - evident, cu extrem de rare exceptii. Catolicii si musulmanii cu linia lor pe genul impus/intruziv pe de-o parte, iar pe de ailalta - ortodocsii ce pastreaza din fericire atitudinea noncombat, poate usor ermetica, insa sincera, oarecum in linie asemanatoare cu religia iudaica, destul de potolita si aia - compun statu-quo-ul vremurilor alora, asta in zona noastra geografica de interes. Cind deodata, Bang! Renasterea. Apare Omul. Omul frumos, omul inteligent, omul centru al universului. Dumnezeu incepe astfel sa treaca pe planul doi. Omul poate. Si finca a descoperit ca poate, incepe sa se ia in serios, redefinind lumea pe tiparul lui. Incepe astfel viltoarea parca de nestavilit a epocii moderne. Revolutia stiintifica, filosofica, revolutia artelor, apoi cea sexuala isi fac loc dind din coate in ecuatie. Omul incepe sa se simta stapin pe propriul sau destin, propunindu-si in consecinta sa stapineasca Universul. Screw God, long live The Man! Iata-ne in zilele noastre, intr-o lume a materiei, saturniana, paminteasca, rupta de ceruri, cu iluzia credintei acolo unde ea se mai gaseste, o lume orientata catre a poseda, a acumula, a te bucura de viata, carpe diem, si tot asa. Se spune ca ce se intimpla e foarte pe placul lui Saturn: de unde si iminentza aparitiei Antichristului. Acesta se va intrupa intr-un om extrem de cultivat, debordind de charisma, care - in cel mai convingator mod cu putinta - va demonstra stiintific, cu metoda, beyond any reasonable doubt, ca lumea spirituala e un basm de adormit copiii. Probabil ca nu isi va descoperi adevarata natura de la inceput, crezind pe deplin in teoriile sale. Iar cind ii va pica fisa, se va asuma. Astfel, plecind de la punctul A (fructul oprit), trecind prin punctul B (Isus), vom ajunge la punctul C (Omul fara Dumnezeu). Abia atunci se va intoarce Zeul Soare - se spune ca va veni de la Rasarit, din arealul de sorginte bizantina, de unde si atentia extrem de sporita a occidentului pentru aceasta zona. Nu degeaba am capatat comunismul, ca o incercare disperata de a-l indeparta pe om de Dumnezeu. Nu degeaba, din blocul comunist, cel mai greu le-a fost tarilor ortodoxe. Razboi interetnic in fosta Iugoslavie, mafie si coruptie impinse la extrem la rusi si bulgari, egoism la greci. Abia atunci, cind Mintuitorul va reveni printre noi, va avea loc adevarata Renastere. Redeschiderea celui de-al treilea ochi. Descoperirea Marelui Adevar al Dumnezeirii intr-o forma constienta, impletind simtirea cu reflexivitatea. Toate formele duale cu care ne-am obisnuit isi vor revela adevarata natura ternara: intre Dumnezeu/Zeul Soare si Satan/Lucifer se afla Omul. Dumnezeu ne vrea, si ne vrea cu tot dinadinsul. Asta pentru ca noi, oamenii, suntem veriga lipsa, suntem oglinda in care Dumnezeu si-a dorit dintotdeauna sa se reflecte pentru a se cunoaste pe Sine cu adevarat.
Asa cum epoca Lunii, Vechiul Testament, este Epoca Tatalui, iar epoca Soarelui, Noul Testament, este epoca Fiului, nu ma indoiesc ca ne aflam in zorii Epocii Sfintului Duh.

Despre Regele Lumii

2010-12-18T23:15:00.000-08:00

Zice-s-ar ca Regele Lumii exista intotdeauna, insa bine disimulat. Singura personalitate romaneasca despre care se crede ca ar fi fost uns Rege al Lumii este Stefan cel Mare. Acest Marit Rege conduce destinele lumii in cheie spirituala, si nu intra in contact direct cu mai marii lumii fizice, ci incercind mai degraba sa repare ce strica acestia. Se vorbeste de magicul tinut Shambala, in care se patrunde prin India, Egipt, Bucegi, plus o intrare in Rusia, una in Antarctica, si una in Guatemala, peninsula Yucatan. Se vorbeste de ultima Thule, avanpost arian inspre Nordul inghetat. Insa cel mai mult se vorbeste de Hyperboreeni si Atlanti, asta in zona noastra de interes. Hyperboreanul este blond inchis cu ochi caprui deschis. Atlantul este cel masliniu cu parul saten inchis. Variatii au dus la omul cu par negru corbeaux si ochii negru viu. Iar arienii sunt blonzi cu ochi albastri. Hyperboreenii au aparut in Hyperboreea, a carei inima pare a fi in zona Carpatilor, anume la Sinaia. Eu ii dau Sinaii numele de alint Aggartha. Ce este Aggartha? Conform traditiei esoterice cultivate de Rene Guenon si Vasile Lovinescu din Falticeni, destinele omenirii ar fi monitorizate de o elita de mari initiati, supra-numiti "Superiores Incogniti", care ar avea functia de mediatori intre lumea vizibila si "Marile Suflete"ale Maestrilor cosmici (adica niste suflete mai jmekere, extrem de evoluate) si care, in perioadele ciclice de decadere a vietii spirituale a umanitatii, cum este si aceea pe care o traversam in prezent, s-ar retrage din lumea vizibila, intr-o lume ascunsa profanilor. Acest centru initiatic bine disimulat, este indicat de Rene Guenon in mod repetat ca adevaratul centru spiritual al lumii, cunoscut initiatilor sub numele de Aggartha ("invizibila", "insesizabila", "inviolabila" in limba sanscrita).

Eu sunt Regele Lumii. Al lumii mele, evident. Stapinesc intii asupra mea, apoi alint pe cei dragi, in cercuri concentrice: sotie, copii, familie, prieteni, colegi de munca. Fiecare dintre ei stapineste asupra propriului univers, mai bine sau mai prost. Am uneori senzatia ca sunt CHIAR Regele Lumii, insa nu m-as apuca sa incerc a convinge pe cineva de asta. Ale mele cu ale mele, ale celorlalti cu bunele si cu relele adiacente. Ceea ce sunt cu siguranta, se numeste: "Fiu al Luminii". Prenumele meu Petru, si nu Petre care e un vocativ, reprezinta in viziune Christica Piatra pe care se va cladi Adevarata Biserica. Eu cred ca piatra de temelie este indoiala, caci Petru s-a lepadat de 3 ori de Iisus. Mi-e draga biserica crestina sacra: Ortodoxa, Catolica si Anglicana. Restul - bune si ele, insa cam searbede. Sau strutzocamile de nevoie, cum a fost Biserica Greco-catolica.

Un stapin trebuie sa fie drept. Si pina nu intelege sa depaseasca dulce-acrisorul si sa descopere dulce amarul, unde dulce e inima si amarul inima din dreapta, a ratiunii, nu va fi in stare sa fie un bun leader spiritual si pamintesc. Din comunicarea cu Cel din Oglinda trebuie sa-l convingi sa se contopeasca cu tine. Doar asa vei fi fiinta ce a capatat inima in dreapta, si asta datorita paradoxului oglinzii: se modifica doar axa E/V, nu si N/S. Insa dreptatea e dreptate: ca un adevarat urmas al spitei lui Ramses II, Faraonul Hyperborean, blond cu ochi kaki, am stiut in Oglinda sa-mi acopar cu palmele ambele inimi, petrecind in x o mina peste cealalta. Asa am capatat Regatele de Sus - Nord de Dunare, Istru adica, pina in Bucovina - si de Jos, adica de la Dunare/Istru inspre sud, pina la Egee. Voi domni in inimile si in mintea mea, si voi domni drept. Asupra ce Domnesc? Asupra celor frumoase, a simbolurilor, a metaforelor, a celor vazute si nevazute. Astfel am devenit Rege Hyperboreean, Supus al Soarelui ca imagine Christica predecesoare, supus mindriei leonine, al balantei dreptatii venite din ascendent, al iubirii de Luna si Pamint, al grijei de a nu disturba pe Saturn/Satana, opozitia Soarelui, pentru ca, atunci cind Soarele a hotarit sa se nasca din inima Pamintului si sa lumineze, Saturn s-a opus.
Cea mai puternica forta fizica din Sistemul Solar este Gravitatia. De aia sunt importante regulile de circulatie, altfel planetele s-ar ciocni.
Astfel, in fiecare zi a saptaminii capat altceva: Luni, Argintul. Marti pe Marte, Miercuri pe Mercur, Joi pe Jupiter. Vineri atit Venera cit si batrinica Sfinta Vineri. Sambata Saturn si Duminica, azi, Maretul Soare.

Coroana de Otel a Romaniei.

Despre Nicolae Sfantul

2010-12-18T13:35:00.000-08:00

Date sunt extrem de putine: Nicolae de Mira de l-a visat Constantin cel Mare, in care vis ii cerea iertarea a trei soldati condamnati la moarte. Punct. That's it. De fapt, sarbatoarea de pe 6 decembrie pomeneste tocmai această vedenie.Totusi, este unul dintre cei mai importanti Sfinti crestini. O tona de biserici romanesti ii poarta hramul, si nu e altar care sa nu il contina la loc de cinste. Cea mai ciudata este Biserica Sf.Nicolae din Densus, Hunedoara.

"And that is either wicked, either incredibly clever" zicea cindva Marele Will.

Bisericeste, Nicolae este pomenit ca Mare Judecator. Noaptea sa, cu incepere pe 6 decembrie ora Zero, e o noapte a judecatii - de unde obiceiul cadourilor in cizme, mai degraba joarde decit jucarii, disparut insa din obiceiurile curente. Mos Craciunul saxon/protestant se numeste Santa Claus, de la Nicholas, si e mutat cu sila de Craciun, cu toate ca acest aparent insignifiant Sfint este prazmuit pe 6.12 in TOATE calendarele: bizantin, latin, anglican si luteran. Interesant, cel putin. Uimitor mai degraba.

Iar io, nesimtitul de mine si degrab' "blasfemiatoriu' ", m-am prins de schema lui N, general acceptat ca urmas al lui Z. Adica N e un Z sucit si intors pe dos, in acceptiunea 3D a unei litere.
N intors devine I in slava, par example. Intelegeti mecanismul, nu ma indoiesc.

a) WTF is Z?

Z este un S cu obstacole. Altfel spus, este Serpuitul transformat in ZigZag.
Bine, da' ce-i serpuitul? Meandrele unor ape curgatoare. Intestinele. Semnul sarpelui.
Da' care-i treaba cu sarpele? Pai, ca nota generala, serpuieste, mai degraba decit sa mearga drept. Sunt 3 feluri de serpi, grupate in 2 categorii: de apa si de uscat. Serpi inofensivi, serpi veninosi si constrictori. Simbolic, orice sarpe pui e inofensiv. Orice sarpe mijlociu ca marime poate fi extrem de periculos, folosind seductia pentru a atrage prada, vezi clopotei, ochelari de cobra sau inele colorate. Sarpele in virsta sugruma prin imbratisare, ceea ce ne face sa ne gindim uneori la unii parinti sau poate profesori. La noi, orice sarpe de apa dulce este inofensiv. In Amazon, s-a descoperit ca Anaconda nu contine programarea genetica a mortii, asa ca poate sa creasca - teoretic - la nesfirsit. Evident, devin prea mari ca sa mai poata supravietui, si mor de foame relativ devreme. Iar in Australia, unde cam tot ce misca e veninos, Sarpele de apa sarata este letal.

Sarpele in acceptiunea Genezei reprezinta Intelepciunea si Tentatia in acelasi timp. Sau, mai corect zis, Tentatia Intelepciunii. Z-ul adus in ecuatie de persani prin Zarathustra a fost un pas inainte. Au urmat, in paralel, Zeus al grecilor si Zamolxe al dacilor. Adica s-au pus jaloane intelepciunii; nu mai era o serpuire naturala. S-au pus zagazuri, s-au schimbat cursuri naturale, s-a lansat Zigg-urat-ul ca poveste noua. Inceputul a fost epoca in care Imhotep ridica piramida in trepte din Saqarra (dinastiile II-III). De acolo a plecat totul. Masonul Hiram, care a fugit cu amicul sau Moise, se intimplau cam 2000 de ani mai tirziu, si aveau ca agenda litera Y - un om cu picioarele lipite si bratele desfacute ca pentru a tine in ele bolta cereasca. Asa a aparut Yahve, varianta modificata de evrei din AmunRa, Soarele/Berbec. Exodul s-a produs la aproximativ 279 de ani distanta de marea erezie a lui Amenophis 4 devenit, prin iluminare, Ankhenaton. Impreuna cu - se pare - nu asa de superba sa sotie Nefertiti, au hotarit, pe genul brusc, insa nu brutal, desfintarea religiei oficiale, si lansarea, cu oras capitala cu tot, a uneia noi, a unui singur Zeu: Aton, Soarele. La moartea Faraonului, totul a revenit rapid la normal, si s-a sters cu buretele din istorie, ca si cum nici nu ar fi existat. Abia aparitia crestinismului, 1450 de ani mai tirziu, a readus ca Zeu o personalitate Solara : Iisus Hristos. Detalii cu alta ocazie.
Yahve si Allah sunt Zei ai Lunii. La arabi semiluna este omniprezenta. Cei mai nobili dintre semiti se numesc Al Lunii. (Silber, in varianta idis, sau Silver la americanizati), asta pentru ca Argintul este Simbolul Astrului Noptii.

Bine da' care e treaba cu astia cu Z?. Apoi N?.
Ei sunt conducatori puternbici. Adica puternici, dar cu biciul.
Or fi Yahve si Allah razbunatori si cruzi, ca sunt; insa astia cu Z erau despoti absoluti.
Despre aventurile lui Zeus am citit in copilarie: futaiuri peste futaiuri, mai degraba pe genul viol, frati invrajbibili, unu' cu mortii, alalalt cu marea, plus o droaie de copchii oficial si ne de tinut in friu.
De Zamolxe nu stiu mai nimic, iar de Zoroastru stiu ca viza mai degraba Luceafarul/Lucifer/Afrodita decit rasaritul estic de Soare. Asta pen'ca Luceafarul rasare mai devreme decit Soarele, ceea ce il poate face sa para mai...rasarit.

Asa ca Nicolae al nostru este...Tatal.
Cind ajungi sa accepti ca Dumnezeu exista in fiecare molecula din Sistemul Solar, iar eu am ajuns, ii realizezi astfel omniprezenta. Nicolae simbolizeaza Parintele - atit bisericesc cit si lumesc. Cind faci cruce si duci cele trei degete unite la frunte zicind "in numele Tatalui", la El te referi. El, Tatal Nicolae, Stapinul, apoi Fiul Iisus, apoi Sfantul Duh si iaca treimea. Tatal,Fiul,Sfintul Duh. Father Figure, Son/Sun, Holly Ghost/Har.

Este Nicolae al Lunii? Desigur. Este frate geaman cu Allah si cu Yahve. Timpul a trecut, lucrurile s-au schimbat. Daca Z erau simboluri astrale diferite, acum doar Iisus ce a mai fost solar - si asta cu mai bine de 2000 de ani in urma. Iisus e Soarele, Nicolae este fata vazuta a Lunii, iar Pamintul, noi oamenii, suntem intr-o relatie de complexa interdependenta. Cum Dumnezeu nu este reprezentat iconoclastic oficial in Biserica de rit Ortodox, si Bizantin, si Slav, si Grec, si Armean, Nicolae s-a dovedit a fi un bun "subterfugiu". El este insa Conducatorul Lumii, de sus din ceruri. Regele Lumii asculta insa direct de Iisus.

Iisus se va intoarce, iar eu il astept cu bucurie. Asta pentru ca se va intoarce in viata mea, nu in a copiilor copiilor mei.

Eu sunt SLP. Soare/Leu/Petru.
Si fac ceea ce mi s-a dat de facut.
La rind urmeaza Varsatorul.
Venirea e inimaginabil de aproape.
Doamne-ajuta!

Despre carne, Temple, iubire si generozitate

2010-12-17T23:42:00.001-08:00

Noi suntem plamaditi din carne. Carnea incepe sa se intimple cind sperma, produsa de coaie, intilneste ovulele, produse de ovare. Cineva zicea "las' ca ajung io acasa pe lumea cealalta si o sa fie cu adevarat bine". Corect insa eronat in acelasi timp. Sufletele noastre sunt mici bobitze de energie pura, care emit unde concentrice. Insa se plictisesc de moarte. De ce se plictisesc?... De moarte. Carnea este cel mai mare cadou de vreodata, cadou - desigur - de la Dumnezeu. Miros. Gust. Pipait. Auz. Vaz. SEX. Da, al saselea simt este Sexul, cu uimitoarele sale daruri, de la o usoara mincarime aproape imperceptibila intre picioare sau pe sfircuri si pina la Marele Orgasm. Apoi vin in ordine placerile jumatatii de jos a corpului: un (orgasmic uneori) pipi, sau nr.2, din cind in cind oferindu-ti o indescriptibila stare de eliberare.

De la mijloc in sus suntem inima si minte. De la mijloc in jos, simturi si sensibilitati, sau emotii.
Capul da sens lucrurilor. Sexul stapineste peste sensibilitati. Plaminii asigura hrana pentru suflet, aspirind energie vie, numita de indieni prana. Intr-0 zi senina uitati-va in sus spre cerul albastru citeva zeci de secunde si veti observa un soi de ninsoare cu particule albe, mici si frumoase. Astea se admit in organism in 2 feluri: prin inspiratie in plamini, si prin firele de par. De aceea unii duhovnici au parul foarte lung, iar femeilor li se cere sa intre in biserica cu capul acoperit, pentru ca in Biserica, rezonanta dintre preoti si enoriasi este amplificata enorm de arhitectura specifica Casei Lui Dumnezeu. Biserica este un Templu, iar Templele sunt gindite cu schepsis, de unde si vechiul har masonic, intilnit la Hiram, punctul de pornire al masoneriei moderne occidentale, precum si Mesterul Manole, mason (constructor adica) de geniu, care a gresit fundamental cind si-a sacrificat Ana fizic, si nu simbolic cum i se cerea. Citeva saptamini mai tirziu a platit cu viata sa si a intregii echipe.

Deci, fara varsare de singe, sub NICI o forma. Nu mai aduc aminte de Cruciade. Insa aduc aminte de acea vineri 13 octombrie 1307, (de unde si vorba vineri 13, Sf.MauMau, adica o zi extrem de norocoasa) cind aproximativ 95% dintre Cavalerii Templieri au fost arestati, in toata Europa plus Orientul mijlociu, intr-o razie aproape incredibila pentru vremurile alea, dat fiind ca comunicatiile trebuiau sincronizate perfect. Daca vreti, a fost o chestie care semana cu pogromul Cavalerilor Jedi din SW3-The Revenge of The Sith. Bila alba lui Filip cel Frumos pentru organizare, plus un sac de bile negre pentru ce i-a putut bashi mintea.
De ce prigoana? Pentru primul sistem bancar multinational, dublat de un sistem de mesagerie gen Western Union. Atit. De retinut ca sigla Templierilor reprezenta doi Cavaleri calarind un singur cal. E corect de amintit ca acesti Cavaleri al Templului Lui Solomon nu plateau nici un fel de taxe, si nu dadeau socoteala nimanui, decit Papei Insusi. Altfel spus, erau PUTRED de bogati, sub o sigla ce simbolizeaza modestia, saracia si ideea de noncombat. Poate ca unii au inceput sa fie orbiti, si cred ca nu ma hazardez cind afirm asta. In fond, e uman sa fii ispitit. Insa Bunul Nostru Prieten la Nevoie Lucifer, iti ofera Lux, si nu Luce. Insa arderea pe rug a lui Jaques de Molay, Marele Maestru a lasat urme adinci. Iar Filip cel Frumos s-a transformat in nabab peste noapte. Despre toate astea insa, cu alta ocazie.
Teaser: cireasa de pe tort. Capul Mariei Antoinette.

Revin la carne, careia i se activeaza in momentul Tainei Botezului Sufletul, transformind astfel un bulgare de huma intr-o fiinta complexa. Apoi, cu fiecare lucru invatat incepe sa se dezvolte Spiritul. Acesta creste continuu pina la momentul mortii, cind Sufletul si Spiritul se despart, urmindu-si fiecare drumul personal. Din momentul fizic al mortii si pina la Marea Taina - Slujba de Inmormintare are loc Judecata de Apoi, condusa de Marele Judecator Nicolae, precum si pedeapsa pentru pacate. Trebuie mentionat ca timpul este atit de relativ, incit in cele 2-4 zile de la moarte si pina la slujba pot parea o eternitate, sau o clipa. De aia e mai bine cind muribundul poate fi impartasit, si mai complicat cu cei care sfirsesc accidental sau prin violenta.

Care poate fi cheia unei vieti cu adevarat frumoase? Sunt doua chei: Iubire si Generozitate. Din astea doua pleaca tot restul, fara eroare.

Iubirea priveste tot ceea ce-ti este extrovert, adica tot ceea ce te inconjoara. Descoperirea adevaratei inimi anuleaza invidii, meschinarii, spiritul de competitie, si cite si mai cite altele.
Generozitatea anuleaza lacomia, zgircenia, avaritia, care sunt pacate grele, adica greu de stapinit.

Daruiti si dragoste, daruiti si cele lumesti. Majoritatea celor ce citesc aceste rinduri au mai mult decit le trebuie. Dati de pomana, oameni buni, fiindca ce dai iti da inapoi Dumnezeu inzecit. Nu numai protectia sociala oferita de stat, nu este deajuns. Trebuie sa ne iubim si ajutam aproapele - unde aproapele sunt familia, prietenii, vecinii, si cersetorul pe care Shefu' ni-l scoate in cale pentru a-l milui. Nu trebuie sa fim bisericosi, nu mai este cazul. Din cind in cind e bine sa mai dam pe la Biserica, macar pentru a aprinde o luminare la adormiti si una la vii, si a spune un Tatal Nostru si un Doamne-ajuta, sa ne fie usor si nu dificil. Cu cit gasim mai des cai de a ne spala pacatele, cu atit vom face Marea Trecere mai usor. Asta pentru ca cititorii acestui blog sunt oameni cu putine pacate, parerea mea.

O Sambata placuta tuturor :)

Petru
18.12.2010

Despre a sari pârleazul.

2010-12-16T05:56:00.000-08:00

Ca sa poti sari pirleazul trebuie mai intii sa stii ce-i aia pirleaz.

"PÂRLEÁZ, pârleazuri, s. n. Trecătoare îngustă peste un gard (mai ales la țară), făcută din una sau mai multe scânduri (ca niște trepte) care se sprijină, la extremități, pe câte un țăruș bătut în pământ. – Din bg., scr. prelaz."

Si io care credeam ca e un soi de piriias. Nu e. E un gard. Deci pare aparent ilegal sa sari garduri de nebun, serios. Da nu e a sari un gard, ci... a-l traversa pe zebra. Adica, de a ajunge de la punctul A la punctul B intr-o maniera aproximativ legita.

Io ma refer aici la mai multe sensuri, insa cel esential e trezirea. Trezirea asta e vazuta de multa lume ca fiind ceva extrem de dificil, rezervata numai ascetilor de diferite feluri.
Nu este asa, nu. Deloc. E drept, ascetii au obligatia morala sa transceada orice pirleaz, pentru ca, nu-i asa, toata lumea asta asteapta de la ei. Putini o fac: asta pentru ca asceza este, in fond, o forma de extremism care presupune taierea brutala a contactului cu lumea reala, iar fara acest contact nu faci nici o sughiranitza, vorba fie-mii de cind era prescolera.

Incepind cu 2007 Sistemul Solar se apropie de o chestie shugubeatza numita centura de fotoni. Nu stiu egzact ce-s aia, insa stiu ca e de bine. Unii dintre noi, cam 0,9% s-au dovedit din varii motive receptivi la unele...sa zicem unde de o anume frecventa, extrem de precisa.
Eu am raspuns la stimuli in perioadele de manie fiind maniaco/depresiv clasa tulburari bipolare ciclice de dispozitie II, adica fair enough sa nu alerg in curu' gol pe strada pe de o parte hiper, sau sa ma sinucid in hipo. Revin. Eu am rezonat in cheie crestina, pentru ca pentru mine, Iisus Hristos e cel mai frumos reper, cu reprezentarea iubirii, tolerantei, nonviolentei. Am primit ce mi-am dorit, adica un canal 9G de conectare cu Dumnezeu, ceea ce e, ca sa zic asa, awesome. In orice caz, e ceva personal. Am dat si io cu intrebarea apropos de fotonii astia si am aflat ca produc o anume desteptare ca dintr-un vis, cu realizari penibile gen imi ajunge ce am, n-are rost sa ma intind mai mult decit mi-e plapuma, ce dragutz ar fi sa ajut si io neconditionat pe aproapele aproapelui meu si din astea. Dragut este ca pe masura sa faci din astea, gen dau camasa de pe mine, incep sa se vada rezultate uluitoare. Biserica zice, si bine zice, ca atunci cind iti iese in cale un cersetor pe genul brusc, da-i ceva ca e cu talc. Stiu, e o mafie a cersetorilor, da' who really gives a fuck about that?! Nu trebuie sa le dai la toti, numa cui Vrei. Asa ca nu e desteptarea primaverii de Wedekind, ci doar un soi de Focus urmat de un anume Zoom. Altfel spus, scapi de niste ochelari de cal pe care habar n-aveai ca ii ai. Si scapi de frici. Si mai ales de griji. Grija in ruseste e moartea, iar grijat, sau ingrijit, inseamna in ruseste toaletarea mortului cu cosmeticale de maison funeraire. Iaca ce ne maninca noua zilele treze si mai ales noptile adormite in visari de suficiente ori nedorite. Fara teama de boala, fara teama zilei de pomiine, fara teama ca ceva grav s-ar putea intimpla cu cei dragi. Pasul "Leap of Faith", cu stingul si nu cu dreptul inainte, pe sirma vietii calcind ca pe apa Peter Sellers in "Being There", insa - spre deosebire de Chancey Gardner, in cunostiinta de cauza, avind ca ilustratie muzicala cintecul preferat, avind un zimbet simplu pe buze si lumina pe chip.
Bine bine, dar cum reusesti pasul? Voila manual:
a) sapat dupa vini, reperat, pus degetul pe. daca da cu virgula, fuga la psiholog.
b) iertat grestilor vostri, adica iertat pe bune, nu vrajeala.
c) daca se depisteaza pacate - 99.9% garantat se depisteaza, aflarea lor urmata de confesiune, fiecare in religia care practica asta. Pentru atei, in oglinda, cu maxima seriozitate si asumare.
d) o zi de post negru, indiferent de religie sau fara. recomand covrigi cu sucuri diverse, liber la cafea si la tigari.
e) o ablutiune rituala, adicatelea o baie zdravana, dupa gust - in seara zilei in care ati tinut post.
f) o rugaciune de 3 (in crestinism: rugaciunea Inimii, rugaciunea Fecioarei si Tatal Nostru) - pentru atei n-am idee. O poezie ceva.
g) strecurarea dezbracat/a singur/a in pat. Zece minute de relaxare, golire de tot si toate, chill.
h) acoperirea completa cu patura/plapuma in pozitie fetala, le petit embrio vous.

Si-atit.
Enjoy.

Despre Crestinism si Maghiarime

2010-12-13T22:30:00.000-08:00

Ungurii, sau secui - cum isi spun - se mai numesc maghiari, sau bozgori atunci cind au singele amestecat cu cel romanesc.

Insa altceva ma macina pe mine, si anume tinutul secuiesc. Dupa cum bine se stie, Protectorul maghiarilor de pretutindeni este Sf.Stefan, cel ce i-a crestinat, precum Sf.Andrei la noi. Insa un important oras din secuime este Sf.Gheorghe. E ok, insa ceea ce e mai ciudat este Lacul Sf.Ana, cu apa ruginie, feroasa, aflat in Harghita, intre Sf,Gheorghe si Miercurea Ciuc, polul frigului din Romania.

Sf.Ana a venit cindva la Sinaia, spun semnele. Ea s-a maritat cu Ioachim, spune Scriptura. Ea este protectorul apei de izvor.
Ioachim este echivalentul biblic al lui Hefaistos, zeul Vulcan, al ciocanului si al nicovalei, insa...off the record. De aceea, Apa izvorului Sfintei Ana a umplut craterul vulcanic, stingindu-l pentru totdeauna.

Dupa Valea Prahovei, Carpatii se curbeaza si urca spre nord pina in Ucraina Adevarata, depasind Bucovina. Pe parte transilvaneana, e plin de ape minerale. Cu exceptia Dorna si Borsec, toate sunt bine mesterite de maghiari, ei fiind extrem de priceputi la asta.

Ana da nastere unui fiu ciudat, jumatate tap jumatate om, numit Pan. El inventeaza naiul, si nu bouzoukia. Pan bate cararile dacice inspre sud in Macedonia si Peloponez, si inapoi prin Serbia de azi. Procreaza seducind fecioare, asa ca in urma lui ramin multi copii.
Ajuns in Hateg, leaganul Sarmisegetusei Regia, intilneste o nimfa a apelor, o lostrita, jumatate peste de apa dulce, jumatate femeie. Procreind, dau nastere dinozaurilor pitici de Hateg, care insa vor disparea rapid.

Dupa ani, multi ani, Ana naste pe Maria, Cind creste, i-o prezinta lui Zaharia/Zamolxe (si nu Zeus/Zarathustra). Duhul se coboara asupra-i, si primeste Bunavestire.

Pe locul bisericii mici Cantacuzine din curtea a doua a Manastirii din Sinaia s-a nascut Domnul Nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu.

Despre viata lui, data viitoare.

Despre Toleranta

2010-12-12T21:55:00.001-08:00

Lumea e plina de oameni diferiti.

Lumea noastra contine maghiari, evrei, sasi, tigani.

Dispretuim tiganii pentru ca sunt diferiti.

Ne fac de cacat in lume.

Cersesc. Fura.

Totusi, sunt oameni.

Au o muzica atit de faina.

Iubesc, sufera, maninca si beau.

Fac copii – mult mai multi decit noi.

Rata mortalitatii infantile la ei este imensa.

Bintuie prin Europa in cautarea unei vieti mai bune.

In cartierul meu sunt multi tigani.

Insa pot lasa masina descuiata.

Nu va disparea nimic din ea.

Pentru ca, fiind vecini, ma considera de-al lor si ma protejeaza.

Unii dispretuiesc evreii.

Pentru ca sunt uniti.

Pentru ca stiu sa faca bani.

Eu ii apreciez enorm, insa pentru ceva anume, ceva concret.

Pentru cultura lor si pentru ca tin strins unii cu altii..

Vioara si pianul le apartin.Ginditi-va doar la Oistrah, la Perlman, la Richter si la Rubinstein, la Ashkenazy si Horowitz, la Ytzak Stern si la Yehudi Menuhin, la Maxim Vengerov si la Boris Berezovski.

Filmul de asemenea le-a facut loc, chiar daca recunoasterea a venit cam tirziu.

Un singur nume spune tot: Steven Spielberg.

Ce facem? Ii urim pur si simplu, sau incercam sa ii apreciem pentru binele pe care ni-l fac prin cultura?

Nu-mi plac hasidicii. Mi se pare ciudata alaturarea dintre a fi ultraortodox si a avea monopolul comertului cu diamante.

Nu-mi plac, insa nu-i dispretuiesc. E treaba lor.

Nu-mi plac intotdeauna sefarzii. Am impresia, bazindu-ma pe ce am citit, ca i-au cam vindut pe Ashkenazi. Atentie – asta e o speculatie, nu un fapt confirmat de istoriografie.

Ei bine, pe Ashkenazi ii iubesc. Cu tot sufletul meu.

Nu-mi plac sionistii, ca n-au Dumnezeu. Sau Yahve, whatever. Tot aia. Nu vreau sa merg in Israel. Oricum nu m-ar lasa sa intru, finca’ am in pasaport viza de Egipt.

Cit de timpitzi pot fi, ma intreb. Speaking of tolerance.

Daca evreii nu l-ar fi sacrificat pe Isus Hristos, nu ar mai fi existat Crestinismul.

Pina si pentru asta le sunt recunoscator.

Insa Noul Ierusalim e la Bucuresti. Cred asta cu tot sufletul. Mai cred ca Palatul Parlamentului este de fapt Noul Templu al lui Solomon – am simtit asta privind cu atentie picturile lui Fra Angelico. Ba chiar am sentimentul ca Ceausescu stia asta cind l-a construit. E suflet, inima si intuitie, nu un rezultat al vreunei cercetari anume.

Altfel spus, parerea mea – pe care nu caut s-o impun nimanui.

Ma fascineaza cultura araba. Algebra, astronomia si poezia de dragoste.

Sofaua si narghileaua, galabeea si ceaiul.

Ma simt tare fain in Egipt. Atit pentru radacinile atlante, cit si acum - in prezent - in plin Islam.

Imi plac combinatiile de culturi. Le-am intilnit peste tot, insa mai ales in muzica.

Am neamuri unguri – prin alianta. Imi pare rau ca nu le-am invatat limba inca din copilarie. Am amici unguri.

Nu pot sa ii intleleg pe cei care prefera extremele.

Ma consider un bun crestin; desi nu tin posturi si ma duc la biserica din an in paste.

Esenta crestinismului este iubirea. Stiu sa iubesc. Stiu sa fiu tolerant si sa incerc sa inteleg.

Uneori reusesc, alteori nu. Cind nu inteleg, ocolesc. Insa nu dau cu paru’.

Nu ma omor dupa parale. In sensul ca nu fac un scop din asta. Insa imi place vorba lui Woody Allen – alt evreu: “E mai bine sa ai bani decit sa n-ai, macar dpdv financiar.”

Mi-au placut tare ultimele filme semnate Nemescu, Porumboiu, Mitulescu si mai ales Mungiu. Abia astept sa vad filmul lui Nae Caranfil. Am vazut filmele noi ale lui Margineanu, Daneliuc, Gabrea si Nicolaescu. Mi-au placut toate. Asa cum imi plac Marius Moga si Pasarea Colibri, Cassa Loco si Holograf, Bogdan Bradu si Florin Chilian.Sting si Marco Masini, Peter Gabriel si Luca Carboni, Pink Floyd si Neri Per Caso, Phil Collins si Alex Britti.

Sfinta Cale de Mijloc.

Adica MEDIA.

Despre Alchimie

2010-12-09T22:10:00.001-08:00

Alchimia este arta transmutatiei metalelor, in scopul de a obtine aur. Totusi, adevaratul tel al alchimistilor nu este, ca sa zic asa, becalic, in sensul de a obtine aur pentru propria imbogatire, sau aur de baut - in alchimia chineza, elixir al vietii. Alchimia nu e un soi de prechimie, ci - evident - o operatie simbolica. Aurul - zic textele vedice - inseamna nemurire. Si tocmai spre asta tinde singura transmutatie reala: cea a individualitatii umane. Paradoxal, izvoarele alchimiei europene medievale sunt profund crestine. Simbolistica este expusa clar de Angelus Silesius: "Plumbul se preschimba in aur si hazardul dispare cind, impreuna cu Dumnezeu, eu sunt preschimbat in Dumnezeu de catre Insusi Dumnezeu. Caci inima se transforma in aurul cel mai fin: Isus Hristos sau Harul Dumnezeiesc sunt piatra filozofala"
Alchimia este o largire si o accelerare a generarii naturale. Actiunea sulfului asupra mercurului procreeaza minereurile in adincuri. Tot acolo se intimpla transmutatia; pamintul este un creuzet unde minereurile se maturizeaza lent, in care bronzul se transforma in aur. Cuptorul alchimistului are aceeasi forma ca tigva: imaginea lumii. Topirea ingredientelor in creuzet simbolizeaza intoarcerea la matrice, la stadiul embrionar. Elementele Marii Opere sunt sulful si mercurul, focul si apa, activitatea si pasivitatea, influentele ceresti si terestre, al caror echilibru produce sarea. Etapele esentiale ale Marii Opere sunt Opera in alb (Albedo) - sa-i spunem procesare la rece, si Opera in rosu (Rubedo) - evident, procesare la cald, prin foc. Ele corespund micilor si marilor mistere, corespund distantei intre omul primordial si omul universal, acesta din urma fiind denumit uneori si sulf rosu. In primul caz e vorba despre atingerea centrului lumii; in al doilea - de a iesi din cosmos de-a lungul axei lumii si a ajunge la stari supraomenesti. Alchimia simbolizeaza evolutia insasi a omului de la o stare in care predomina materia, la o stare spirituala; sa transformi materialele in aur inseamna sa transformi omul in spirit pur. In fond, Marea Opera inseamna reunirea Sulfului - ca element masculin - cu mercurul - ca element feminin. Aparenta conotatie sexuala este, evident, tot un simbol. Alchimia presupune o buna cunoastere a materiei, mai putin o stiinta cit o cunoastere. Insa pentru alchimie, limbajul si logica au o natura strict simbolica. Cea mai interesanta practica alchimica se numeste Arta Regala. Pornind de la ideea unei decaderi a fiintelor din natura, Marea Opera Suprema (Opera Phoenix-ului sau Calea Absoluta) inseamna reintegrarea omului in demnitatea sa primordiala. Sa gasesti piatra filosofala inseamna sa descoperi absolutul, sa stapinesti cunoasterea ei desavirsita - gnosa. Calea Regala trimite spre o viata mistica in care omul ar deveni blind, generos, pios si cu frica lui Dumnezeu.
Sunt patru operatii principale in alchimie, pe care trebuie sa le interpretam tot simbolic: purificarea subiectului, apoi dizolvarea lui pina ce nu mai ramine din el decit fiinta universala, o noua solidificare si - in fine - o noua combinatie, sub imperiul fiintei cele mai pure; la nivelul acestei fiinte noi, aur sau Dumnezeu. Uneori se pomenesc sase operatii: calcinarea - care corespunde culorii negre, anularii diferentelor, reducerii la stadiul primar al materiei; putrefactia, care separa elementele calcinate, pina la totala lor disparitie; dizolvarea, care corespunde culorii albe, cea a unei materii in intregime purificate; distilarea, urmata de conjugare, care corespunde culorii rosii sau uneori elementelor opuse, coexistenta pasnica a contrariilor; in fine, sublimarea, care corespunde aurului, culoarea soarelui, plenitudine a fiintei, caldura si lumina. Toate aceste operatii se rezuma in fond la formula solve et coagula - purifica si intregeste. Cam astea ar fi bazele - foaaaarte pe larg - ale alchimiei. Restu' lumii - fugutza la Coelho dupa nechezol.

PS: Omagiu Dascalului Octavian Nemescu.