Fara a fi obsesiv-compulsivi, cu totii avem diverse repere de care tinem cont, fie ele mentale sau reale; copil fiind, travesind cu troleibuzul orasul, numaram fie masini straine - extrem de rare in epoca - fie ventilatoare de geam de bucatarie, foarte populare pe-atunci. Alteori, la inceput de primavara, tineam sub observatie pe drumul spre scoala o tufa de forsitia - sau ploaie de soare - pindind-o de la primul mugure pina la prima floare. Tufa cu pricina exista si acum, supravietuind multor schimbari topografice intimplate de-atunci. Apoi, reperul -loterie: cind traversam Podul Grant in tramvai, vinam ca port-bonheur trecerea unui tren pe dedesubt. Daca vedeam trenul, ce-mi pusesem in minte urma sa se indeplineasca. Povestea era valabila si invers: cind treceam cu trenul pe sub pod, un tramvai trecind pe deasupra era premiul cel mare la loterie. Da, loterie: cu nimic mai diferita decit o partida de ruleta. Mergeam de citeva ori pe an la Cluj, de fiecare data cu trenul de noapte, si refuzam sa ma culc inainte de a trece muntii, asta cu toate ca nu era nimic de vazut pe fereastra. Obisnuinte, tabieturi, reflexe. Unele dintre ele insa mai cu tilc decit altele. De ceva vreme incoace ma uit la ceas nimerind aproape intotdeauna peste tot felul de ore ciudate, gen 11.11, 14.41 sau altele asemanatoare. Am un sentiment profund, la fel de profund ca o fundamentala de pedalier la orga sau un ison manastiresc, cum ca se pregateste ceva. Lucrurile vazute si nevazute se-aduna, se-ncoloneaza, freamata. Zborul stolurilor e diferit, are alta spirala. Vremea se schimba brusc si ciudat, apoi se schimba iara, intr-o stranie vraja. Nici macar oamenii nu mai sunt cum erau: felul lor s-a intensificat. Cine era cumsecade a devenit si mai cumsecade, iar cei nervosi si mai nervosi, fiindu-le din ce in ce mai dificil sa-si controleze furiile. Altfel spus, e un moment al datului aramei pe fata: unii se umplu de cocleala. Interesant simbol aceasta cocleala: un verde serpesc, un verde al tradarii, un verde ce repugna; totusi, privit cu atentie, se dovedeste a fi o nuanta interesanta de verde, care nu exista altundeva in natura, doar in aceasta forma minerala, de stranie logodna a aramei cu aerul si apa. Parintii fondatori ai Americii au ales aceasta culoare pentru nou-nascutul dolar, in speranta ca aceasta cocleala gretoasa va face minunea la care s-a lucrat de secole: sa faca banii antipatici, respingatori. Evident ca nu a mers. Poti face banii si din rahat de ciine; oamenii ii vor aduna cu aceeasi incrincenare. De vreo zece ani americanii au renuntat, in fine, la ciudata culoare, inlocuind-o cu un soi de gri soarece. Noi avem bani de plastic in culori pastel si un pic cam prea mari - precum cartea de identitate, greu de inghesuit in portofel. Si mai avem un lucru deosebit de ciudat: lipsa bancnotei de 20 de lei. Cupiura de 20, cunoscuta si ca pol, este cea mai folosita bancnota peste tot in lume, fie ca e vorba de dolar, euro, lira sterlina sau franc elvetian. Mai mult, e o bancnota foarte utila in combinatii: daca ai de platit 60 de lei si dai 100, primesti 4 de 10 lei, asta daca are sa-ti dea rest. Oriunde in lume ai primi rest 2 de 20. Cineva imi spunea ca pe vremea comunismului era si mai si, cu bancnota unica in univers de 25 de lei. Adica un pol si-un pic. Acuma e bine de stiut ca banii astia se fac nu doar cu tilc, ci cu maxim dichis. Nu lasi cele mai circulate reprezentari grafice ale unei natiuni la voia intimplarii. E suficient sa cauti pe net banii fiecarui popor in parte si sa compari. Unii aleg efigii de politicieni sau figuri istorice. Altii - personalitati reprezentative in varii domenii, cum este si cazul nostru. Culorile respecta clasicul cod, verdelui cald al bancnotei de 1 leu opunindu-se albastrul metalic al celei de 100. Evident, suntem singurii care au culori atit de clare; restul lumii merge pe nuante subtile. Am vazut reactia strainilor pipaind bani romanesti: nu le venea sa creada, nestiind daca sa aprecieze sau nu ciudatenia asta de bani plasticosi. Exista insa o intreaga teorie a implicatiei ocultului in simbolistica monedei. La americani se stie ca nu cumperi o piine fara sa folosesti insemne masonice, banii lor fiind parca mai degraba elemente de ritual decit moneda de zi cu zi a muncitorului de rind. La fel cu obeliscul egiptean - descopera capitalele care au un astfel de monument, fie original furaciune din Egipt fie modern, si-apoi conecteaza punctele. Revenind la parale, misterul lipsei lui 20 de lei este cu mult mai profund decit poate parea. Unii incearca de multa vreme sa substituie lui 1 - Dumnezeu, pe 2 - Masculin si Feminin, reprezentare adica a Omului ce i se opune Divinitatii. In lumea crestina occidentala religia e pe duca, in special in orasele mari care conteaza de fapt la numaratoare, retragindu-se in micile biserici de tara. La noi lucrurile stau altfel, Biserica fiind bine-mersi plina de enoriasi, chiar daca preponderent babe; insa la sarbatori mari bisericile sunt pline ochi de tineri, e bine de stiut. Si pina la urma nu biserica in sine e importanta in acest joc al mizelor, cit o viata spirituala permanenta a populatiei. Prin vest pe toti ii auzi cu budismul zen, preocupare de import de la o civilizatie de pe alta planeta, ca si cum te-ai converti la Na'vi. Evident ca crezutul in caii verzi ai altora pe peretii tai, din care in mod clar nu intelegi mai nimic, te va face pina la urma confuz. Iar confuzia spirituala este miza celor ce ne conduc. Wikka, Scientologie, nenumarate forme de neo-protestantism au aparut ca sa imprastie credinciosii in cele vinturi. Pentru oamenii simpli, sa zicem cam 80% din populatie, singura forma de viata spirituala este religia. Daca le-o iei, si astia cam la asta muncesc de vreo doua sute bune de ani, i-ai lasat goliti, lipsiti de singurul lucru autentic care ii putea umple. De citit nu citesc, de aflat afla numai de la televizor, si devin - in fine - masa de manevra pe care conducatorii acestei lumi o doresc cu atita ardoare. Asa ca, oricit de paradoxal ar parea, religia, mai exact Biserica ramine un ultim bastion in calea materialismului occidental. Noi romanii mai avem o sansa, de aia occidentul e calare pe noi ortodocsii cu tot armamentul din dotare: criza, saracie, neputinta. Grecia, Bulgaria, Romania si Serbia se afla, in diferite etape, sub atac. Astfel vor capata si rusii mult dorita hegemonie a lumii ortodoxe si toate se vor aseza in matca lor, si nu a noastra. Nu sunt si nu cred ca voi deveni vreodata un tip bisericos - nu e genul meu. Insa asta nu inseamna ca nu inteleg importanta Bisericii in acest puzzle. Si ce face onor BOR-ul? Cheltuie averi pe Catedrala lor oribila, constructie faraonica intr-un tarim al bisericilor mici dintotdeauna. Catedralele din Timisoara si Cluj si tot erau lipsite de intimitatea necesara rugaciunii: parca nu te simti intr-o biserica ci intr-o sala de concert. Avem un Patriarh poate prea ecumenic: as fi preferat unul de prin manastirile Moldovei decit acesta cu studiile lui la Paris cu tot. Asa ca - din pacate - cei care ar fi trebuit sa fie in fruntea apararii spiritului de pe-aici, au semnat de mult - contra cost, evident - armistitiile necesare unei predari cu arme si bagaje. Vor capata mult dorita Catedrala, care probabil va avea free wireless pentru credinciosii cu browser. Lucrurile se smintesc, si se vor mai sminti pina cind vor exploda de atita sminteala. Nu ne asteapta vremuri prea bune. Suntem in continuare la mina cancelariilor occidentale, si am devenit experti in dansuri de societate pe muzichia lor. Traim vremuri in care incepem sa ne aducem aminte de notiuni cum ar fi patriotismul. Din pacate, conducatorii nu vor putea face nimic in acest sens; iar Biserica, care nu ar fi avut nimic de pierdut, sta cocotata pe jilturile propriei coruptii. Religia este considerata de multa vreme ca o piedica in calea modernizarii. Industriasii devenisera ofuscati ca trebuie sa ofere atitea zile libere muncitorilor din cauza unor enervante sarbatori crestine. Posturile erau dezavuate pentru ca scadea productia de carne. Si tot asa. In comunism, in ciuda persecutiilor de tot felul, Biserica a supravietuit mai uscata, mai curata. In capitalismul occidental insa, s-a predat. Tipii astia nu mai au mult pina la a-si realiza scopul. E chestie de citiva ani. Abia atunci vom vedea unde am ajuns si ce se mai poate face, daca se mai poate face ceva. Islamul creste si se extinde pe masura. Pe ei nimeni nu i-a putut indeparta de ale lor - e drept, religia lor este extrem de restrictiva, bazata indeosebi pe frica de Allah, frica pe bune, nu ca "frica" noastra de Dumnezeu, notiune relativa si interpretabila. Iar noi, cu Iisus al nostru cel bun si cald, cumsecade, iubitor si atoate iertator, adica noi ce ne procopsiram cu cel mai frumos simbol din toata istoria religiilor, ne doare fix in baschetzi. Asta pentru ca nimeni nu ne pune, din patru-n patru ore sa scoatem covorasul si sa ne rugam, pe strada, in avion sau la plaja. Spuneam la inceput ca se pregateste ceva, o simt in aer si in pamint, in apa si in fumul de tigara. Nu pot sti ce anume, precum nici cind sau cum; insa pot spune cu siguranta ca in cursul vietilor noastre de muritori vom sti. Vom fi primii care nu vom fi nevoiti sa murim pentru a afla raspunsuri. Pina atunci, un Craciun fericit tuturor.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu