Despre mecanica gindurilor

Uneori apar ca de niciunde ginduri care par a nu ne apartine. Aceste ginduri obisnuiesc sa devina insistente pina intr-acolo unde incepem sa credem ca le-am generat chiar noi. Multe dintre ele au o componenta semnificativa de paranoia, sau doar de genul "sa vezi ca l-am suparat pe X, oare ce-o sa ma fac?" - urmind apoi a afla ca X n-avea nici o treaba, darmite vreo suparare. Eu am ajuns sa am convingerea ca astfel de ginduri ne sunt plantate, in speranta ca vor germina, creste, maturiza si transforma in actiuni absolut ridicole. Dupa mine, aceasta este una din formele de manifestare a elementului viclean. Nu rau, ci viclean. Rolul lui Lucifer este acela de a-ti intuneca mintile, de a te face sa nu mai intelegi, de a te duce inspre o confuzie mentala atit de puternica incit va genera o zdravana confuzie emotionala, care e cu mult mai grava. Exista oameni al caror singe fierbe cu usurinta. Ei apartin genului coleric, si permit cu prea mare dare de mina dezvoltarea gindurilor rele, cum ar fi cele de invidie sau gelozie. De la primul teaser si pina la punctul de fierbere nu trece prea mult. Alcoolul ajuta. Iar cind aburii se risipesc auzi de la ei un "nu stiu ce m-a apucat". Asta pentru ca da, nu era gindul lor, precum si da, era un gind din familia celor care ii excita in mod obisnuit. Spre deosebire de cei violenti, cei care stau si rumega nu s-ar exterioriza pentru nimic in lume. Pastreaza gindurile vii, jucindu-se in permanenta cu ele, si trec la actiune dupa mult timp, atunci cind te astepti mai putin. Cei intelepti elimina cu lejeritate exoflele - exoflele la jocul de bridge sunt cartile mici, de la 2 la 9 - si pastreaza doar gindurile care merita cu adevarat pastrate. Poate cea mai greu de obtinut dintre calitatile mentale este judecata. Ea implica dreptate, impartialitate (greu de tot cu asta), experienta de viata, precum si lipsa de idei preconcepute. Ma antrenez inspre asta, si pierd cele mai multe puncte la obiectivitate. Spre exemplu, nu pot sa-mi scot din cap faptul ca cineva m-a calcat pe coada si deci ma oftica. E aberant, e josnic, insa real. Nu imi e rusine, ca nu sunt nici sfint si nici vreun guru, insa caut sa mai umblu la acordul fin.

O alta categorie de ginduri, extrem de interesanta, este cea a gindurilor recurente aspirationale, in forma de fantezii. E ca si cum te-ai gindi in mod repetat ca ti se decerneaza Premiul Pulitzer, nu conteaza pentru ce. Sau ca te ia Iisus mina Sa dreapta. Sau ca iei medalie de aur la Olimpiada, categoria sarituri sincron la trambulina. Fiecare din noi avem din astea, unii mai simple - gen bani si case, altii din ce in ce mai complicate: un amic de-al meu visa la Premiul Goncourt, si nici macar nu scria in franceza. Cu totii ne dorim o recunoastere cit mai inalta a competentelor noastre; in timp ce Cartarescu jinduie la Nobel, Mungiu si-a luat Palme D'Or-ul, asa ca cine stie la ce o mai visa acum. Imi ziceam ca daca vreodata voi lua Oscarul pentru muzica de film, in secunda doi m-as lasa de meserie, considerind ca am ajuns la un maximum posibil. Apoi, relaxat, m-as apuca de pictura cu naturi moarte, din alea cu mere, vaza si-un ibric.

O categorie subtila sunt gindurile meditative. Se deplaseaza aproape imperceptibil, precum curge Dunarea uneori. Necesita un pic de curatenie prin cap, pentru a se lafai din ce in ce mai comfortabil. Sunt ginduri a caror intensitate si profunzime cresc pe masura ce le permiti sa creasca. E drept - nu e usor sa te rupi de ce se intimpla in jur, pentru a-i permite gindului libertate; insa rezultatul este spectaculos. Te umple, folosind parca sistemul vascular, pentru ca-i simti inaintarea prin fiecare vas de singe. Scopul nostru primordial este acordarea cu fecventa vibratiei universale; in timp ce unii se chinuie sa o obtina, altii o au nativ. Iar cei din urma sunt vinovati de a avea talent - majoritatea, sau har - o mina de oameni. Otodocsii au inteles asta mai subtil decit catolicii: de unde aparitia sub cintul melodic ortodox a isonului, inspre armonizare in momente cheie. Adica un ceva la care, in momente bine alese, esti obligat sa te raportezi. Asa functioneaza si raportarea la vibratia universala. E acolo, si din cind in cind trebuie sa i te oferi.

Cele mai perfide ginduri sunt cele paranoice, pentru ca la un anumit moment pot deveni psihoza. In crizele mele de manie, cind imi pierdeam simtul realitatii si bateam cimpii cu mare daruire, veneau si zilele paranoiei. Nu exista boala mai crunta decit paranoia, pentru ca te acapareaza complet; orice tentativa de a o contracara provoaca valuri si mai puternice, carora nu poti omeneste sa le tii piept. Nu mai poti deslusi binele de rau. Ai convingerea ca toata lumea e cu ochii pe tine, avind intentia sa ti-o coaca. Cercul celor mai apropriati scot la iveala intentii diabolice, si tu nu stii unde sa te mai ascunzi. Toate acestea sunt la nivel de pihoza, iei doctorii si-ti trece. Insa doar un pic sub, si traiesti o viata intreaga uitindu-te pe vizor dupa agenti CIA, fara sa fi facut cunostiinta daca nu cu un psihiatru, macar cu un psiholog. Paranoia, spre comparatie cu evolutia lenta a medidatiei, e un torent navalnic ce te umple in citeva cuvinte. Categoric singura cale de a scapa de ea este tratamentul medicamentos. Sau, zic unii, trecerea timpului. Asa cum o parte din oameni au tendinta de a fi mai degraba increzatori, alta parte, semnificativa as zice, sunt neincrezatori si deci greu de intrat pe sub a lor piele. Lipsa cronica de incredere este debutul drumului spre psihoza.

Cea mai complicata treaba este sa incerci a zagazui noianul de ginduri care ti se involbureaza in minte. Primul lucru este eliminarea din start a celor "rele" sau "contraproductive", in circumstanta in care se pot dovedi a fi nefondate. Daca se constata existenta unui simbure de adevar, eliminarea lor ar putea fi o greseala. Poti incepe prin a inaugura in cap un sens giratoriu. Acesta reprezinta cea mai simpla si eficienta metoda de organizare a traficului. Daca pui semafoare, vor incurca unii culorile si iese carambol. Daca trasezi zebre, ele se scoala si o iau la goneta, ca deh, in gind merge orice. In cerc, in inversul acelor de ceasornic simbolizand atemporalitatea, fluid precum efectul Coriolis, fiecare intra si iese la momentul potrivit, reducind suficient viteza pentru a fi scanat si indosariat. Daca un gind rau cauta sa suga mai multa energie decit ii este destinata, va fi oprit, amendat, si - la nevoie - deposedat de permis. Daca un gind se dovedeste a fi benefic, va fi blocat in sensul giratoriu, dind ture dupa ture, pina cind isi va fi terminat eliberarea de energie pozitiva, moment in care i se va indica iesirea potrivita. Gindurile frumoase, pozitive, care ne hranesc si ne bucura sufletul, trebuie menajate, pentru ca sunt in mod categoric fragile; asa ca este imperativ sa ne agatam de ele, insa cu delicatete. Ne vor face timpul mai blind, mai linistit. Gindurile rele trebuie indepartate de la sursa de energie, tinute in friu, nu cu fermitate ci mai degraba cu blindete. Incredibil cite chestii pe lumea asta raspund la blindete. E loc pe lumea asta pentru tot si toate. Mixajul insa face diferenta. Cite o plaja de frecvente pentru fiecare - astfel nu se vor incaleca, sunind neplacut. Basul si toba mare, desi apropiate in zona grava, sunt separate prin alocare de frecvente; astfel se vor auzi clar, fiecare in parte, rotund si cald. Gindurile noastre sunt ceea ce ne face diferiti, pe de o parte; pe cealalta - emotiile. Legatura profunda intre ginduri si emotii constituie o alta incercare pentru fiecare dintre noi. Nici unele nu trebuie sa acapareze daunind alteia. E aceeasi poveste fara de sfirsit a echilibrului, a organizarii, a gestionarii si a punerii laolalta. Orice se poate obtine prin dorinta, pricepere, exercitiu si un pic de tenacitate. Chiar si dragostea.