Despre lene, gindire libera si plutire

Toata copilaria mea am fost asaltat din toate directiile cu sfaturi solemne referitoare la problematica lenei. Erau puncte de vedere din cele mai diverse, de la amenintatorul religios la dojenitorul de matusa, de la implacabilul patern la indemnurile comuniste. Una peste alta, lenea era principalul dusman al evolutiei unui om corect, cu frica lui Dumnezeu, care-si respecta parintii si se-nscrie-n UTC. Acuma au trecut ceva ani, ne mutaram din Jurasic in care o fi fost dupa el, si lucrurile s-au dovedit a fi mult mai nuantate. Dupa ce incepi sa citesti ceva mai mult si mai variat, afli ca lenea nu e acelasi lucru cu comoditatea, apoi afli ca depresia nu e lene ci boala, iar atit lenea cit si comoditatea nu sunt neaparat acelasi lucru cu tihna, talcul si taclaua, de le zic eu cei 3T. Desigur, sunt un om comod - niciodata nu mi-a placut sportul, nu toata lumea e facuta sa alerge in disperare. Ni se spune ca oamenii primordiali erau atleti, vinatori, nu sedentari. La pariu ca doar o parte din ei? Altii pescuiau. Fumind cinepa cretacica, evident. Fiecare dintre noi are un reper in lumea materiala de un fel sau altul. Al meu e canapeaua. Inconjurat de marile placeri, tutunul si cafeaua, si de uneltele necesare comunicarii, laptopul si iPhone-le din dotare, viata imi este pe potriva, si - cel putin deocamdata - se supune regulilor mele. Am inteles ca reprezint dusmanul tuturor orinduirilor: tipul care are timp. Bine, nu e suficient sa ai timp - daca-l petreci umfind ratingul la OTV, esti in carti, nu incurci pe nimeni. Esential este sa nu cumva sa gindesti. Ginditul liber este extrem de periculos, si pina la urma nu ginditul in sine, cit abilitatea de a face analiza si sinteza. Daca esti capabil sa tragi propriile concluzii in loc sa le preiei pe ale altcuiva, e jale mare. Devii dusmanul orinduirii si va veni ziua in care o sa-ti taie netul. Pina atunci insa, este important sa-ti transformi lenea in comoditate constructiva: acumularea de informatii este vitala, intr-o lume a contradictiilor. Cind scapa pe net un adevar, apar instantaneu trei-patru informatii asemanatoare, insa suficient de diferite ca sa nu mai stii ce sa crezi. Iar pentru a cintari lucrurile e nevoie de timp. Cu cit mai putin timp liber, cu atita mai putina vreme de conteplat, de masurat, de tras concluzii. Regimul meu sedentar de viata, asezonat cu fumatul in exces, ar trebui sa-mi dea de gindit. Ei bine, chiar o face. Insa renuntarea la lucrurile care-ti fac viata sa merite traita e absolut pacatoasa. La ce bun sa traiesti o batrinete lunga si artritica, daca ai renuntat pentru asta la ce-ti place? E complet aiurea. Esti amenintat din toate directiile cu cancere, cu infarcturi si comotii cerebrale. Mi se filfiie, zau. De ceva tot trebuie sa mori. Un amic doctor de plamini imi zicea ca din 5 cazuri de cancer de plamini din salon, numai unul era fumator. Nu mai e nici batrina tigara dusmanul d'antan. Ce poate fi mai placut decit sa sorbi din cafeaua fierbinte, sa tragi cu nesat din tigara si sa privesti pe fereastra spre copacii cu frunze ingalbenite...Sa pleci apoi la o plimbare inceata sub soarele blind de octombrie - doar nu mai e mult pina la morbidul noiembrie, luna descompunerii si a putrefactiei, unde nu mai e nici toamna aramie, si nici iarna alba, ci doar un etern cenusiu imbibat in noroi mustind de frunze moarte. Noiembrie se opune lunii mai, poate cea mai seducatoare luna de vreodata, unde zboara polen si puf, o luna care vrea sa te fecundeze cu de-a sila, ametindu-te pina la greata cu mirosuri atit de variate incit iti vine sa-ti iei cimpii. Asa ca se aseaza: luna mai egal viata cu tot dinadinsul, noiembrie egal moarte prin toti porii. Mai este extrovertire, noiembrie introvertire, luna mai se expandeaza umflindu-te, iar noiembrie te suge de energie, lipindu-te de pamintul jilav. Dupa ce strabati strazile cu case vechi, unele cochete, altele triste, te asezi in fotoliul comod al unei cafenele si te odihnesti un pic in compania unui ceai fierbinte. Apoi te indrepti cu pasi tihniti inspre casa, unde te-asteapta o carte cu coltul foii indoit acolo unde ai ramas. Pui un disc cu muzica potrivita starii in care te afli, reglezi volumul sa fie nici prea tare dar nici prea incet, si inchizi un pic ochii, abandonindu-te in voia sunetelor. Cu putin noroc telefonul nu va suna, astfel timpul devenind fluid, amestecindu-se cu miscarea norilor si zborul lin al pasarilor. Te desprinzi atunci de tot ce e lumesc, alunecind in transa visarii de pe urma, cea constienta, si iti pierzi incet consistenta, greutatea, gravitatia nemaiajungindu-te. Devii una cu norii si cu stelele nevazute, una cu pasarile si copacii, cu spiritele si fumurile, lasind povara existentei in materie la o parte.