Din cind in cind hotarasc sa tin o dieta. Rar, e drept, insa se intimpla. O dieta care se respecta incepe categoric de luni. Sau pe 1 ale lunii. Sau dupa sarbatori, cu citeva zile tampon. Sau, cum e cazul meu acum, dupa vacanta. Doua saptamini in Grecia inseamna 4 kile in plus. In plus fata de inca vreo zece care erau de mai demult in plus, parte efect secundar al tratamentului bipolaritatii. Primele zile - cafea si apa. Cafeaua cu zahar, ca altfel cazi pe strada. Dieta asta soc merge doar daca nu ai probleme cu stomacul. Apoi un calup de 9 zile, luate cite trei. Primele - numai fructe. Urmatoarele - doar legume. Ultimele - carne la greu. E crunt, insa e si interesant. Multa lume in jur tine post - n-am reusit sa o fac niciodata, recunosc. Insa dupa trei-patru zile de apa si cafea se intimpla chestii interesante. Intri intr-o stare neobisnuita, de parca ti se ascut toate simturile, si chiar daca fizic esti moale si bleg, rationalul functioneaza la un maximum de energie. Facind abstractie de un corp ametit si cu miscari imprevizibile, te descoperi intr-o stare psihica profunda, relaxata, cum ar veni zen. Iar daca maninci ceva nesemnificativ, cum ar fi un mar, simti un val de vibratie care-ti invadeaza tot corpul, ca si cum acesta si-ar exprima un fel de recunostiinta pentru ca i-ai dat. Fara doar si poate, o masa bogata te amorteste. Citeva ore dupa nu esti bun de mai nimic. Cool! Asa si trebuie. De aia s-a inventat siesta. E mult mai aiurea la americani, spre exemplu, unde prinzul este frugal - ca sa nu iti pierzi energia lucrativa - iar cina devine masa principala a zilei. Daca bagi seara ca spartu', dormi prost si te ingrasi instant.
Pe de alta parte, aceeasi contemporaneitate smintita pune atita pret pe ambalaj, incit am intilnit o gramada de lume care o tinea din dieta in dieta pentru a friza perfectiunea fizica. Fiecare dintre noi apartine unei tipologii. Grasi, slabi, inalti, scunzi. Fiecare avem imperfectiunile noastre. Oricit ne-am zbate pentru a forta tiparul caruia apartinem si a migra catre altul, rezultatul nu va fi decit provizoriu. Cine-si imagineaza ca oamenii preistorici erau o adunatura de atleti, se inseala amarnic. La scara, si atunci erau acelaeasi tipologii ca si acum. Cui ii era felul sa se ingrase, se ingrasa si cu fructe. Eu ma accept ca fiind genul durduliu; fac cura doar atunci cind sar calul si migrez spre supraponderal, ceea ce e tare antipatic. Insa sa fim seriosi - niciodata nu as ajunge in categoria abdominali "caiet de mate", orice as face. Oamenii ar trebui sa-si accepte tiparul, si sa caute sa arate cel mai bine, respectind datele problemei si proportiile. Am vazut barbati cu burta cu mult mai sarmanti decit unii atletici, si mai cu seama am vazut femei durdulii adorabile, cu mult mai atragatoare decit altele suple, insa fara personalitate. "Perfectii" sunt mult prea siguri pe ei, asa ca ard etape, fusarind. Exact cazul tipilor cu sula mare: li se cuvine. Si cind sunt parasiti, nu-nteleg ce i-a lovit. Sa arati ca Adonis iti usureaza drumul, insa categoric nu ti-l garanteaza. Nimic mai trist decit un Adonis prost gramada, pentru ca ridica pretentii absurde. Si e plin de din astia, pentru ca self esteem-ul lor exagerat le zice ca frumusetea e suficienta. Scoala e pentru uriti.
Cineva imi zice: traieste omule cu masura. Da, are dreptate. Insa trebuie definita masura. Nu exista etalon al masurii, altul decit bunul simt. Eu cred ca traiesc cu masura, si mai alunec uneori. Insa alunecarile astea fac toata spuma chestiei numita viata. Daca totul ar fi masurat cu strictete, viata ar fi din ce in ce mai trista.
Voi continua nestingherit sa fumez cit imi place, sa cafelesc asa cum cred io de cuviinta, si sa maninc de toate - si gourmet, si fast food, si autohton, si exotic, numa' bun sa fie. Deocamdata insa, mai am vreo doua saptamini de foame, cafea si tigari. Nu suna chiar asa de rau :)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu