Despre level-up

Nu stiu cum de s-a brodit ca in viata mea matura si vaccinata s-au produs schimbari semnificative cam la zece ani. Adica doua casnicii, una de 10, alta de 8. Ani, nu note. Dupa fiecare divort s-a tras linie si s-a luat da capo, in alte circumstante, directii, rasfirari si regrupari. Poti spune ca e level-up atunci cind simti o evolutie in toata tocana asta, de fapt toccatta mai degraba. Stiu, divorturile sunt traumatizante, am mai zis-o si am mai auzit-o; insa fresh start-ul sa mor daca nu face toti banii. Banii de pensie alimentara, vreau sa zic. Prima mea casnicie a fost o viata. A doua - o noua viata. De-aici inainte - tataaaa!!! - alta viata. Nici o sansa sa te plictisesti. Poti sa reutilizezi vechile tehnici de seductie upgradate la virsta; poti revedea filme cu un nou parfum; poti redescoperi locuri minunate cu alti ochi, ce mai - e de-a dreptul fain. Dupa niste ani de cuplu se poate intimpla o anume lincezeala a conversatiei - la naiba, s-au cam spus chestii, incepi sa te repeti plictisind de moarte. Stim unii despre ceilalti ce-i de stiut, putinele surprize aparind in situatii de criza. Cind te duci dupa divort sa-ti vizitezi copilul si gasesti in baie cosmeticaraia altui barbat, te gindesti ca incepe competitia pentru postul de "tati". De fapt nu, poate doar se incheie pentru cel de motherfucker. Insa constati cu uimire ca nu-ti mai pasa, dovada ca viata chiar merge inainte - nu mai e doar o vorba in vint. Eliberarea se produce in trepte, cumva ca vitezele la masina. Fiecare la turatia potrivita. Ani de zile m-a vizitat obsesia lui 40. Suna ca inceputul sfirsitului, asa, ca primii pasi de dupa coama dealului, in jos. Nici prin cap nu mi-a trecut ca viata imi va reincepe la 39 si-un pic. Am tras tare toata tineretea sa nu-mi fac de rusine tatal si bunicul, oameni de vaza. Mi-a iesit. Acum e timpul meu pe care il merit. Am casa, am doi copii misto, am scris muzica la 30 si ceva de filme, pot sa ma apuc de gradinarit linistit. Sau de pescuit in Barbados. Sau de dans tematic. Pot sa lenevesc linistit cu o carte in brate, pot sa ma bucur de copaci si buruieni, ciorba de perisoare si cafea la ibric. Trebuie sa mai si muncesc, intr-adevar; insa nu trebuie sa mai conving pe nimeni de nimic. Pentru prima data in 15 ani nu am mai avut depresie primavara - pe bune, nu mi-a venit sa cred, era de neconceput. Sa fie o medicatie in fine echilibrata? Categoric. Insa nu doar asta, ci eliberarea, profunda eliberare dintr-un prezent care nu mai era al meu. Eliberarea dintr-o relatie cu cineva care devenise altcineva, si asta pe nesimtite, iar mie imi lipsea nu curajul de a rupe, cit cel de a admite ca lucrurile nu erau in regula. Am devenit in mod clar constient ca bipolaritatea mea va fi tinuta sub control de-aici inainte, iar aceasta siguranta este un sentiment uluitor ce contravine crunt deznadejdii din ultimii ani, cind lucrurile se afundau din rau in mai rau. E cosmarul ala in care cazi din nori si-ti dai seama ca nu-ti mai amintesti daca ti-ai luat sau nu parasuta. Teroarea e atit de cumplita incit ti-e frica sa pipai dupa declansator, sa nu cumva sa nu fie acolo. Insa pina la urma o faci, asa - din instinct de conservare. Si da, este acolo. Buf! si plutesti ca o papadie in deplina siguranta. Nu sunt genul bisericos, insa anul trecut l-am inceput la Roma, rugindu-ma Sfintului Petru pentru izbavire. Dupa cite se pare - am capatat-o; chiar daca altfel decit socoteam. Ne lipseste abilitatea de a vedea "the big picture"; putem pune cap la cap cadre disparate, insa fara continuitate, fara racorduri. Asta se intimpla atunci cind ai acces doar la cadre de aproape, te incurci la nesfirsit in detalii nu neaparat semnificative. Cind capeti insa un panoramic cu macaraua te apuca durerile de cap. Deh, chestie de perspectiva. Level-up-ul de acum este fundamental diferit de cel de acum 8 ani. Atunci eram nesigur, acum sunt plictisitor de sigur. Atunci vroiam sa iau lumea in piept, acum ma bucur s-o contemplu dintr-un sezlong. Atunci strigam un urlet catre cine l-o auzi, acum soptesc discret pe la urechi. Atunci intii faceam si mai apoi imi puneam probleme, acum nu-mi pun probleme, insa astept ceva pina sa fac. Nimic mai contraproductiv decit impulsivitatea. Daca ai si norocul unui psiholog bun, te-ai scos. N-as fi crezut, insa viata incepe oricind. Si de oricite ori e nevoie. Si nimic nu e mai frumos decit un nou inceput, pentru ca nu va fi la fel ca celelalte. Daca ai planuri pe termen lung, poti linistit sa le iei si sa ti le-nfigi in fund. Sau mai bine ruleaza-le intr-un joint si relaxeaza-te. Numai nu te lasa orbit de ele, pentru ca atunci cind se vor darima, se vor darima brusc si violent. Si dupa aia te-ntrebi vai ce-a ramas din visele mele. Visezi prea la obiect, zau. Fii mai aluziv, mai metaforic. Unul e riul cu meandre serpuitoare, altul e zigzagul obligat. Asa ca viata mea seamana cu o piramida in trepte, fiecare greu de urcat, insa cu timp de odihna inainte de a merge mai departe. Ce-o fi in virf - altceva decit datorata moarte - numai Bunul Dumnezeu stie, insa am realizat ca mai e ceva pina acolo. Pina atunci, level-up.