Oare alegem cu adevarat? Pe ce ne bazam atunci cind trebuie sa alegem? Pe rational, pe afect, pe intuitie. Orice combinatie intre cele trei. Sa le luam pe rind: rationalul pare cel mai de incredere, dat fiind ca functioneaza pe baza de argumente logice. Logice?... Cind vrei sa capeti legitimitate orice poate deveni logic. Sau poate trece drept logic. Mintea este gindita pentru a servi propriilor noastre interese, nu altmineri, asa ca cea mai argumentata dintre alegeri se poate sparge ca un balon de sapun atunci cind intilneste un obstacol obiectiv. Afectul duce la alegeri fie fierte de furii, fie secatuite de frustrari. A alege (doar) cu inima este o metafora blegoasa, tipica pentru clasa a sasea uman. Toata gama noastra de emotii posibile poate fi folosita cu succes in a naste o alegere, insa trebuie cumva dublata de o forma sau alta de obiectivitate. Iar obiectivitatea asta n-o prea continem. Serios, ultimul lucru de pe lume pe care l-am face ar fi sa fim sinceri cu noi insine. Intuitia e o chestie stranie pe care nu o putem controla, pe care insa ne bazam intotdeauna, mai ales ca nu functioneaza de fiecare data, ci numai cind are ea chef. Unii dintre noi au construit in timp un soi de simbioza cu intuitia, lasindu-i loc sa sa manifeste, incercind a-i intelege rosturile. Cind isi face simtita prezenta, simti ca ceva din interior iti spune ca e alba si nu neagra. Fara argumente, fara emotii, fara nimic. Daca ai reusit sa intelegi ca intuitia asta face mai mult decit afectul si mintea la un loc, te-ai scos. Cu o conditie insa: sa poti decripta corect ceea ce-ti spune. Nu de alta, dar combinatia de afect cu ratiune poate face o chestie tare perversa: sa se dea drept intuitie. Reactiile fiziologice sunt usor de copiat, iar sansa afectului si a mintii este sa ascunda, sa blocheze intuitia. Altfel impostura lor se prabuseste ca un castel de nisip cind vine valul.
Ne facem atit un scut cit si un stindard din liberul arbitru. Traim cu convingerea ca dreptul nostru fundamental de a alege este inalienabil. Incepem sa ne indoim de puterea destinului stiind ca in orice clipa putem, prin propria vointa, sa modificam cursul lucrurilor. Asa sa fie oare?... Daca privim in urma spre alegerile pe care le-am facut, vom mai fi la fel de convinsi ca ne apartin in totalitate? Daca am avea cite un inger in spatele fiecarui umar care sa ne sopteasca in urechi cite ceva, in cea mai eterica discretie cu putinta, oare am mai fi la fel de siguri de autenticitatea alegerilor noastre? Spre comparatie, traim intr-un timp in care mii de voci ne indeamna catre o alegere sau alta, iar noi suntem convinsi ca existam de capul nostru. Este extrem de greu sa-ti pastrezi o reala independenta a gindirii intr-o lume a marketing-ului generalizat, implementat pe orice nisa cu putinta. Sa fiu sincer, nu mai cred asa de mult in liberul arbitru. Pentru ca nu e tocmai...liber. In evolutia noastra, tiparul, foaia de calc, creste odata cu noi, expandindu-se proportional. Din aproape in aproape, gama de alegeri posibile se modifica; odata cu ea, gama de raspunsuri afective si de argumente rationale. Marile noastre alegeri, altele decit ce mincam la prinz, analizate atent ulterior, pot crea unele controverse. Am ales X si nu Y pentru ca intr-un anume moment ceva a cintarit mai mult. De ce? Greu de spus. Este ca atunci cind un sapte de trefla se dovedeste a fi prea mult pentru castelul de carti de joc. Altfel spus, e nevoie de un fulg ca sa schimbe irevocabil balanta catre ceva anume. Natura acestui fulg este aproape imposibil de explicat. Astfel, liberul nostru arbitru functioneaza pina la punctul in care un virf de praf de piper face diferenta. Iar acest ceva nu ne apartine. Chiar daca aparent 99% din alegere e a noastra, trebuie sa intelegem ca acel 1% cintareste mai mult decit ne putem imagina.
Unele dintre alegerile noastre sunt fortate de imprejurari. Deseori suntem pusi in situatia de a face ceva ce nu ne dorim; trebuie sa acceptam alegeri ce nu ne apartin. O facem, de nevoie, si realizam ca a trebuit sa stam la dispozitia liberului arbitru al altcuiva. E neplacut, si de neevitat. Insa chiar nu avem de ales. Interactionam cu oameni, in diferite grade de apropiere, ba chiar in diferite forme de simbioza toata viata noastra. Daca binele nostru depinde de cei din jur intr-o masura exagerata, ne va fi greu sa le facem fata in momente cheie. Daca binele nostru depinde intr-o prea mica masura de ei, le vom face rau fara sa ne dam seama. In functie de importanta, suntem piese de sah in existenta altora. Pentru unii pioni, pentru altii nebuni sau cai, iar pentru foarte putini regina. Este teribil sa fii regina in jocul altcuiva. Raspunderea este imensa, iar capacitatea de a influenta, cu sau fara voie, majora. Uneori te simti bine cind altii depind de tine. De fapt este deosebit de greu. Si mai ales riscant.
Alegerile noastre evolueaza odata cu trecerea timpului. Ne simtim mai maturi, ne uitam in urma si ne luam cu miinile de cap vazind greselile tineretii. Oricit de matur te-ai simti, oricit de justificat ai fi, vei intelege ca de fapt nimic nu s-a schimbat. E aceeasi schema, insa la alta scara. Pe masura ce inaintezi in virsta incepi sa te indoiesti din ce in ce mai tare de autenticitatea liberului arbitru. Este suprema pacaleala, prezenta in fiecare clipa a existentei noastre. Liberul arbitru nu are marche arriere. E setat pe mers inainte, cu extrem de fine miscari stinga/dreapta. Poti schimba banda, cu eforturi imense; insa orice ai face nu poti vira stinga sau dreapta. Cit despre oprit, nici nu poate fi vroba.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu