Un nou inceput se naste din suferinta, mai degraba decit din altceva. Din suferinta incheierii ce il precede - nu-i asa, un inceput nu merge fara sfirsitul aferent. E natural sa fie asa in lumea relatiilor interumane. O perioada nedefinita de timp se intimpla varii descuamari, fizice si mai ales sufltesti. Facem prisnite, ne dam cu pomezi, nu prea functioneaza, insa un lucru e clar: fiecare zi care trece mai vindeca un centimetru patrat. Si incet incet portiuni intregi revin la normal, ceea ce-ti da speranta. E foarte greu sa te desprinzi de trecut: parte din tine nazuieste inspre cele bune de-acolo, parte din tine se revolta din cauza celor rele. Parte din tine iti spune ca ai gresit rupind, parte din tine constata cu amar ca ruptura s-a produs demult. Perioada tampon intre viata de ieri si viata de miine este un azi nedefinit, care poate insemna luni de zile de neclintire afectiv/mentala. E un timp inghetat, e o tranzitie in bucla, te duci la terapie, te intorci iluminat, dupa o zi doua o iei da capo cu indoielile si apasarile ce nu te lasa sa traiesti. Afara e frig si ninge, de parca si timpul s-a oprit in loc. Daca schimbarea vremii de afara ar fi vizibila, si ar aparea semne de primavara timpurie, ai simti ca se misca ceva, ca lucrurile merg intr-o directie anume. Dar nu, iarna si iar iarna si te trezesti de dimineata si ninge. Discul zgiriat: a mai trecut o zi, a mai trecut o zi, a mai trecut o zi... si parca nici o zi nu trece cu adevarat.
Dar pina la urma faci acel prim pas, si multe se scutura. Mai faci un pas, si parca trecutul incepe sa se indeparteze. Vinovatiile, frustrarile si suferintele se mai inmoaie. Viitorul si trecutul nu mai baltesc in acelasi loc, amestecindu-se. Incepe binevenitul proces de decantare. Si la urma te scuturi si iesi de tot din balta si te indrepti spre soare si incepi sa te usuci. Descoperi linga piciorul tau sting o cutie din lemn cu miner. O ridici. E grea. Simti ca esti legat de ea, ca nu o poti lasa acolo, chiar daca n-ai habar ce contine. Te asezi in fund, pui cutia in poala si o deschizi. Descoperi plin de uimire trecutul, bine asezat in caiete vechi ingalbenite, discuri de vinil prafuite, ilustrate sepia mincate la colturi. Ciudat, nu arata a trecutul tau recent, exprimabil in foldere, mp3, jpg si conturi de Facebook. Te scarpini in cap si intelegi ca ceva ce a devenit cu adevarat trecut se inroleaza in lumea trecuturilor de tot felul, dintotdeauna. Adica lucruri ingalbenite, de demult, mai degraba nascatoare de nostalgie decit de orice altceva. Reasezi in ordine lucrurile in cutie, o inchizi cu grija, te ridici si pleci. Oare ce ar trebui sa faci cu ea? Ar fi simplu sa o depozitezi intr-o cutie de valori si sa bagi cheia-n buzunar. Dar nu merge asa. Trecutul trebuie dus in spinare. E dreptul fiecaruia sa aleaga ce anume selecteaza spre a cara cu circa; daca alegi prea putine si arunci restul, te vei trezi ca ai nevoie de ceva ce nu va mai fi acolo. Asa ca mai bine le duci pe toate, arhivate RAR sa nu atirne asa mult, si asta e. Si inveti astfel ca daca iei in palme fiecare obiect din cutie, il poti impaturi atit de mult incit sa ajunga o bila mica de ceva incert. Si bilele astea mici se lipesc unele de altele pina formeaza un fruct ca de platan, insa mult mai mic. Si asta da, e numai bun de pus in buzunar.
Facind ordine cu trecutul dai verde viitorului. Nu orice zi care vine reprezinta viitorul. Unele zile de miine sunt prelungiri ale trecutului, de ca si cum acesta ar trage in ele cu harponul si le-ar acapara. Evident, situatia asta este antipatica si trebuie depasita cumva. Trebuie sa-i dam cu adevarat o sansa zilei de miine sa fie miine si nu Post Scriptum pentru ieri. Abia dupa ce exersam reala delimitare dintre trecut si prezent, viitorul incepe sa capete sanse. De aia e important sa fim tot timpul in miscare, fiindca daca stam pe loc facem pinze de paianjen si e neplacut. Eu personal ma adaptez extrem de greu la schimbari majore si nu reusesc sa accept ca viata mea de ieri nu mai exista - despartirea a fost dureroasa. Viata mea de azi valseaza aiurea. Insa viata mea de miine promite ceva, ceva ce merita osteneala. Asa ca, ce sa fac, ma potolesc din valsat si accept ceea ce era de neacceptat. Adica ca s-a terminat.
Un nou inceput. Al treilea in ce ma priveste. Nu ca n-as mai fi fost in situatia asta. O iau timid inainte, pas dupa pas, refuz sa ma mai cramponez de trecut - degeaba as face-o. Am gresit mult, am invatat lectiile, asta e. Terapie, psihiatrie, ma simt uneori ca un troliebuz dependent de sirmele lui. Libertatea autobuzului va ramine pentru mine un deziderat. Bine macar ca nu am experimentat niciodata conditia trista de metrou. Adulmec aerul rece in speranta unui damf de primavara. Mi-e dor sa ma duc cu o carte pe banca in parc si sa nu-mi mai pese de nimic. Mi-e dor sa bat strazile cind copacii sunt in floare, si sa reusesc sa inteleg cum naiba se face ca oriciti ani ai avea, tot 16 ani ai de fapt.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu