Despre resemnare

Dupa ce opresti motoarele barca va mai inainta un timp nedefinit, in simpla inertie, creindu-ti senzatia ca e posibil sa alunece astfel la nesfirsit. Nu e posibil, si o stim cu totii prea bine. Insa ne agatam cu dintii si unghiile, doar doar. Poate chiar ne aplecam si bagam o mina in apa, incercind a sugera o palida vislire. Evident, orice am face, e degeaba. Asa ca mai bine ne turnam o ceasca de cafea, asteptam oprirea, aruncam ancora si lansam - daca e necesar - un semnal SOS. Va aparea la un moment dat paza de coasta si dupa caz, fie ne va injura ca i-am deranjat pentru o banala pana de benzina, fie ne va ajuta si elibera inevitabila piperata factura. Resemnarea asta, adica desfacut o noua semnare, e o treaba intrucitva neplacuta, privind in mare. Este o noua semnare datorita caracterului sau de revizuire a unor lucruri ce tineau de un alt contract, mai vechi. Anii curg la umbra unor intelegeri devenite principii de viata. Principiile astea nu sufera amendamente in timp, data fiind natura lor de legi fundamentale. Iar cind se surpa, se prabusesc cu totul, definitiv si irevocabil. Ne resemnam cind intelegem ca o slujba de multi ani se termina. Ne resemnam cind o casnicie de si mai multi ani se prabuseste cu gratia unui castel din carti de joc. Pina sa ajungem la resemnare trecem prin revolta, suferinta, speranta, disperare, isterie, depresie si tot soiul de stari tranzitorii inevitabile intr-o situatie de gen. Incapacitatea noastra de a accepta ca roata morii de apa s-a oprit in mod implacabil ne face sa pierdem mult timp dindu-i disperate tircoale. Ca sa repunem roata in miscare trebuie sa investim cantitati imense de energie, si asta fara sa avem garantia ca va merge ceas din nou. Asa ca, in final, o mingiiem delicat pe teasta, si o ducem pe bucati la muzeul satului, unde va mai suscita poate ceva interes din partea copiilor care vin la muzeu cu clasa.

Resemnarea poate produce doua tipuri diferite de reactii, asta in cele din urma. Poate insemna o mare de tristete ce te invaluie din ce in ce mai subtil, si din care nu vei reusi sa iesi decit cu mare greutate. Sau poate declansa o anumita stare de intelegere a lucrurilor, chiar daca amara, ce duce in timp catre a incheia capitolul si a porni spre mai departe. Resemnarea presupune recunoasterea realitatii prin abandonarea cramponarii de iluzii. Este o taiere lina a cordonului ombilical, neintruziva. Eliberarea este fara doar si poate un soc, insa un soc necesar. In cele din urma se instaleaza o anume nostalgie ce aduce un timid inceput de zimbet cald in coltul gurii. Resemnarea nu inseamna a arunca armele, nu e un abandon, nici macar un act de predare venit in urma renuntarii. Este mai degraba ceea ce se instaleaza dupa momentul intelegerii ca nu mai e loc de lupta pentru ca totul s-a terminat. Daca nu tii cont de realitate si te arunci in continuare in lupta, te vei satura dupa un timp de razboiul cu morile de vint. E viril, insa cit se poate de contraproductiv. Refuzul de a accepta un adevar clar precum cupa de cristal denota maxima incapatinare si, in cele din urma, prostie. Iar prostia cu siguranta doare.

Un om cu adevarat inteligent cedeaza, si o face cu eleganta - pentru el resemnarea este o stare a unei anumite normalitati, si nu o glastra sparta in cap. Un astfel de personaj stie sa-si recunoasca greselile cu demnitate, insa pina la un punct. Tipul asta de om este ceva catre care nazuiesc, admirind atitudinea britanica asupra genului asta de situatie. Stiu, singele meu latin freamata si e greu de supus, insa ma simt a fi pe drumul cel bun. Cind usa spre care tinzi se dovedeste a fi incuiata cu un lacat nou si tu n-ai cheie, trebuie sa iei o decizie. Fie stai acolo, in fata ei, si astepti sa apara cineva care sa ti-o descuie, fie tragi aer in piept si te indepartezi, la pas usor, chiar daca nu stii exact spre ce te indrepti. Eu am ales a doua varianta, si nu din orgoliu; ci din intelegerea faptului ca o usa incuiata nu te mai priveste. E dureros, insa cumplit de adevarat. Din fericire, in caile unui om apar nenumarate usi catre nenumarate locuri, cararile sa rasfira in toate zarile, pasii te poarta catre alte lumi, catre alte trairi, asa ca intotdeauna ni se rezerva ceva nou de aflat, de explorat, de cunoscut si apoi de inteles.

Cind sentimentul resemnarii incepe sa paleasca, pentru ca asta se intimpla mai devreme sau mai tirziu, apare un anume fel de primavara a noastra, unde natura ne renaste, copacii ni se umplu de flori, ne biziie albina si fluturele, ne susura izvorul si ne adie zefirul. Bucolic, e drept, insa autentic. Daca ne adunam la vreme, putem renaste din propria nu cenusa ci tristete. Asta de parca tristetea ar fi patul germinativ ce va genera in timp o renastere complexa si completa. Da, exista viata dupa suferinta, resemnarea ajuta, indreptatul coloanei parca si mai mult. Nu ne mai tirsiim pasii ci calcam cu demnitate, nu mai avem acelesi cearcane sub ochi, nu ne mai atirna miinile lipsite de vlaga. Fiecare dintre noi avem datorii de platit, si le platim; vini de dus in spate, si le ducem; neimpliniri de asimilat, si le asimilam. Nu e nici usor si nici placut, e doar in firea lucrurilor. Daca reusim sa invatam din propiile greseli, incepind prin a le recunoaste, vom ajunge la momentul la care nu ne vom mai grabi sa aruncam vina pe cei din jur, lasindu-ne pe noi neprihaniti si puri precum sfintii mucenici. Sa fii sincer cu tine insuti nu-i tocmai de-aici de colea. Ne plac neamurile si prietenii care ne spun ce vrem sa auzim, si ne displac profund cei care ne critica. N-ar trebui sa fie asa. Ar trebui sa ne putem asuma responsabilitatea asupra celor ce ni se intimpla. Cu parti bune si rele. Pentru ca daca nu facem asta pina la urma, se cheama ca nu suntem decit niste loseri, si inca de cea mai joasa speta. Stiu, este o eticheta ca oricare alta, dar asta nu schimba in vreun fel datele problemei. In concluzie, resemnarea este ceva deosebit de util, pentru ca in lipsa ei ranile vor refuza cu indirjire sa se inchida.