Despre depresie

Nu pot vedea depresia altfel decit subiectiv; sunt bipolar si ma viziteaza cu regularitate in fiecare primavara, uneori mai dura, alteori mai suportabila. In mare, depresia inseamna o forma de suferinta fara motiv, cel putin aparent. O suma de frici exagerate fara masura, in general cu o prea vaga baza reala. O dureroasa lipsa de motivare inspre a face orice, absolut orice. O somnolenta generalizata, o fata permanent cazuta, disparitia aproape totala a unui zimbet, incapacitatea de a-ti asuma orice, si - evident - cireasa de pe tort, inevitabilele ginduri spre suicid, din fericire intotdeauna ramase la stadiul de gind. Te trezesti tirziu dimineata, aminind trezirea atit de mult cit se poate, dat fiind ca somnul este cel mai sigur refugiu, poate singura forma de evadare pe care o ai la dispozitie. Orice problema minora, cum ar fi un drum de facut la Posta, este un demers pe linga care karma lui Sisif pare floare la ureche. Impactul acestei stari asupra partenerului de viata este, in cele din urma, asemanator torturii cu picatura chinezeasca. Ma vad prea bine zacind pe coltul meu de canapea, surfind mecanic pe net, fumind trist, nefiind capabil sa aud nimic din ce se petrece in jur. Maniile au un impact devastator, asta e clar; insa depresiile sunt cele care dau la temelie, incet dar sigur, de parca ar veni insotite de cohorte de termite infometate. O prezenta tipica depresiei este motivul recurent al drobului de sare, pe care-l stim de la Creanga. Stai ca boul si te temi ca-ti va cadea in cap, mai devreme sau mai tirziu, dar nu-ti scoli curu' de pe canapea sa-l muti naibii de-acolo. Insa nu de lene, ca in poveste, ci din imposibilitatea de a te urni din loc. Pofta de mincare dispare uneori, si-atunci devii incet incet slabit, galben si intrucitva fantomatic, sau, dimpotriva, creste, si atunci bagi in tine ca de frica mortii, adaugind mincarea evadarilor de tipul somnului. Fuga de responsabilitate de orice fel este poate cea mai constanta stare de fapt atunci cind esti in depresie. In ceea ce ma priveste lucrurile sunt complicate si de faptul ca bipolar fiind, nu mi se pot prescrie antidepresive, deoarece exista riscul virarii inspre manie, ceea ce nu e de dorit. Astfel sunt nevoit sa duc depresiile pe picioare, asa ca trebuie intotdeauna sa-mi gasesc resurse pentru a lupta cu ele, ceea ce este cumplit de obositor.

Cel putin teoretic, depresia, cu toata gama de suferinte, tristeti si frici, poate genera creatie extrem de profunda, chiar daca cu greu scremuta din cauza incapacitatii de a te aduna sa te-apuci de scris. Poate cele mai lirice teme muzicale pe care am fost in stare sa le scot din mine s-au nascut in depresie. La urma urmei, marii compozitori erau, in bloc, depresivi de profesie. Motivele muzicale calde, lente si care impresioneaza profund ascultatorul, vin din suferinta, in special din nazuinta catre ceva anume, asa numitul yearning la englezi. Pentru mine, cunoscind perfect starea de lamiie stoarsa cu forta, mi-a devenit usor sa depistez muzici scrise din adinca suferinta. Cel mai clar se vede asta la Mozart, pentru ca muzica lui este absolut transparenta - nu pare a fi cautat niciodata sa-si disimuleze trairile. Chiar si concertele de pian scrise in tonalitate majora, deci teoretic pline de optimism si bucurie de a trai, au ceva straniu in ele, ca o anume resemnare in a putea doar spera la fericirea care nu l-a prea vizitat in scurta si incilcita sa viata.
Arta lui Dali s-a nascut din depresii crunte, mascate intr-un lifestyle excentric. Lirica unui Schumann sau Chopin arunca valurile depresiei cu forta unei fintini arteziene.

Depresia este incapacitatea cronica de a te adapta lumii ce te inconjoara. Toti si toate par a trage de tine si tu nu poti face fata. Nimic nu mai poate pune in miscare jocul complex al serotoninei si dopaminei, decit poate mult hulita tigara care te-a scos de atitea ori din tot atitea momente crunte. Cafeaua de dimineata, tigarile care dispar pe nevazute din pachet, gindurile negre, sau macar gri sobolan, cam asa arata dimineata spre prinz a unui depresiv de profesie, cronic si cu dunga rosie in buletin. Este naucitor cind nu te mai poti bucura de copacii in floare, de gardurile pline de forsitia sau, mai tirziu, de primele frunze verde puternic sau de pufii de plop. Te refugiezi in orice te-ar putea abate de la gindurile negre: carti, filme, ore intregi petrecute privind la Discovery sau Mezzo. Devii incapabil in a-ti mai exprima sentimentele, altele decit cumplita tristete. Nu mai esti sigur de nimeni si de nimic. Totul isi pierde incet culoarea, oprindu-se in cele din urma la o sepia uniformizatoare si extrem de pesimista. Iar o lume sepia este doar cu un strop mai acceptabila decit una alb negru, cu mult negru ce pare a inghiti orice geana de lumina. Te stapineste sentimentul ca nu ai spre ce ridica fruntea, ca nu ai cui cere indurare, ca esti din ce in ce mai singur si mai condamnat la o obida surda, mistuitoare. Lumea ajunge sa se limiteze la unele umbre si sunete neclare, insuficiente pentru a putea afla ce si cui si cum sa comunici.

Depresia ucide mindria de orice fel. Orgoliul devine o gluma proasta. Self-esteemul pur si simplu inceteaza sa mai existe. Te lasi calcat in picioare fara sa schitezi macar un gest de impotrivire. Spui celuilalt ce vrea sa auda, orice numai sa scapi odata de conversatii imposibil de dus. Nevoia de izolare este primordiala; vrei sa te ascunzi cu orice pret, oriunde, oricum. Cind in sfirsit vine seara, te pitesti sub plapuma plin de speranta ca vine somnul si odata cu el - uitarea. Insa nu scapi asa usor. Din pacate, de cele mai multe ori somnul iti este bintuit de alti demoni, cei ai noptilor chinuite si incovoiate. Cosmaruri ciudate, lipsite de noima, te trezesc transpirat in toiul noptii, si te trimit sa te dregi cu o tigara-doua si un sentiment de ultima si profunda golire. Cruntul adevar este ca nu ai unde sa fugi, nu ai unde sa te ascunzi. Trebuie sa rabzi gindindu-te la faptul ca mai devreme sau mai tirziu va trece, ceea ce e perfect adevarat, fiind singura chestie de care te poti agata.

In ceea ce ma priveste, a trebuit sa ma obisnuiesc cu depresiile mele ciclice, si sa incerc in timp sa traiesc cu ele, mai degraba decit sa le alung - asta cu alungatul neavind nici umbra de sorti de izbinda. Daca reusesti sa pastrezi undeva in tine un miez neatacabil care sa-ti spuna permanent: nu esti tu asta, e depresia din tine, nu pune botu', nu fii fraier, o sa treaca, la capitolul "care pe care" tu invingi intotdeauna, pentru ca cucoana depresie pina la urma se plictiseste si pleaca. E un parteneriat nedorit insa de neocolit, cumva ca legatura de nezdruncinat dintre om si fisc. Urasc fiscul, insa imi onorez obligatiile: nu ca as avea de ales. M-am gindit cindva daca nu cumva le-as putea face lipeala, depresiei si fiscului adica, sa se chinuie intre ei pina la sfirsitul veacului. Nu merge, si mi se pare mare pacat, pentru ca s-ar fi potrivit de minune.